Ichthys - Duminica a XVIII-a după Rusalii

 Evanghelia de la Luca 5,1-11

¹ Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, ² a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. ³ Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. ⁴ Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. ⁵ Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. ⁶ Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. ⁷ Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde. ⁸ Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. ⁹ Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. ¹⁰ Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. ¹¹ Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

 1. Două pescuiri minunate. Pescuirea minunată despre care ne vorbeşte Evanghelia acestei Duminici are loc la începutul relaţiei Mântuitorului cu ucenicii Săi. Evanghelia de la Ioan (21,1-14) ne spune că a avut loc şi o a doua pescuire minunată, după Învierea Domnului. Putem spune, aşadar, că două pescuiri minunate delimitează perioada de timp în care Sfinţii Apostoli, cei mai mulţi pescari de meserie, s-au bucurat de prezenţa în trup a lui Iisus. Faptul nu este lipsit de semnificaţie. Prima pescuire minunată marchează un punct de cotitură în viaţa celui pe care pericopa îl numeşte, de mai multe ori, Simon (în versetele 3, 4, 5, 10 – de două ori) şi o dată, anticipând numele pe care i-l va da Mântuitorul, Simon Petru (în v. 8). În fiinţa sa se petrece o răsturnare radicală şi el – ca şi însoţitorii săi – lasă totul şi merge după Iisus pentru ca „de acum înainte” (v. 10), conform chemării pe care i-o adresează Mântuitorul, să fie „pescar de oameni”. Prin minunea celei de-a doua pescuiri minunate, Domnul îi va reaminti lui Petru, după lepădare, de chemarea sa cea dintâi, restaurându-l în apostolat (In 21,15-17).

2. Un amfiteatru natural. Începutul pericopei precizează că Domnul se afla „lângă lacul Ghenizaret” (v. 1). Pe acest „lac” ceilalţi evanghelişti îl numesc „mare” (cf. Mt 13,1; Mc 4,1). Însă Sfântul Luca, familiarizat cu Mediterana – o adevărată „mare” –, socoteşte că pentru Ghenizaret este mai potrivită denumirea de „lac”.

  Domnul a văzut două corăbii (bărci) pescăreşti trase la ţărm. Pescarii, Simon (Petru) şi Andrei, fratele său, şi Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu (cf. v. 10; Andrei nu apare în textul lucanic, dar este menţionat în locurile paralele din Mt 4,18 şi Mc 1,16) îşi spălau mrejele, după ce toată noaptea se trudiseră în zadar să prindă peşte (v. 5). Erau, desigur, supăraţi de nereuşita lor şi foarte obosiţi.

  Mântuitorul s-a apropiat de ei, fiind urmat de o mare mulţime de oameni. El S-a suit în corabia lui Simon şi i-a cerut acestuia s-o îndepărteze puţin de ţărm (v. 3a). Ca şi altă dată (Mc 4,1), Domnul îşi face amvon dintr-o barcă. Astfel, mulţimea aflată pe ţărm poate să-L vadă şi să-L audă. Unele studii recente arată că, într-adevăr, în mai multe locuri, ţărmul lacului are forma perfectă a unui amfiteatru şi că cineva aflat într-o barcă într-un anumit punct aproape de ţărm poate fi auzit foarte bine de o mare mulţime de oameni. Un comentator spune frumos că „Hristos foloseşte barca lui Petru ca amvon, de unde aruncă plasa Evangheliei asupra ascultătorilor Săi” (A. Plummer, A Critical and Exegetical Commentary on the Gospel According to S. Luke, „The International Critical Commentary”, Edinburgh, ed. a V-a, 1964, p. 143).

  „Şi şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile”, zice Sfânta Evanghelie (v. 3b). Iisus învaţă şezând. Aşa învăţau rabinii. Tot şezând a rostit Iisus învăţăturile din Predica de pe Munte (cf. Mt 5,1). El se comportă şi este recunoscut de cei ce-L urmează ca „învăţător”. Aşa Îl va şi numi viitorul apostol, în v. 5. În ce priveşte acest titlu dat lui Iisus, dacă ceilalţi evanghelişti folosesc termenul didascalos, sau, mai ales Sfântul Ioan, ebraicul rabbi, Sfântul Luca foloseşte, aici şi în alte locuri (8,24.45; 9,33.49; 17,13), termenul epistates, care exprimă şi ideea unei relaţii mai apropiate, deşi plină de respect faţă de cel căruia i se adresează şi care posedă o autoritate deosebită.

  Câtă vreme Mântuitorul a predicat mulţimii, Petru a stat şi el în barcă. Desigur că şi ceilalţi pescari, însoţitorii lui Petru, şi-au oprit lucrul, ascultând minunata învăţătură a Domnului. Toţi patru, de altfel, vor urma chemarea Mântuitorului şi vor merge după Iisus.

3. „Mână la adânc!” După ce a încetat de a vorbi mulţimii, Mântuitorul i-a zis lui Simon: „Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi” (v. 5). Simon ascultă cuvântul lui Iisus. Ca pescar care-şi cunoştea meseria, el nu mai avea speranţa unui pescuit rodnic pentru ziua respectivă. Dar a fost fascinat de învăţătura lui Iisus. De aceea, împotriva a tot ceea ce ştia din experienţa sa de pescar, el răspunde: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (v. 5). Ce frumos este acest cuvânt al ascultării! El ne arată că inima viitorului apostol era pregătită pentru chemarea care-i va fi adresată şi căreia îi va răspunde pe dată.

  Ascultarea de cuvântul Fiului lui Dumnezeu şi-a arătat îndată roadele. Pescuirea a fost mai bogată ca niciodată. Mrejele înseşi nu erau făcute pentru a aduna deodată atâta peşte: „au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele”, notează evanghelistul (v. 5b). Un lucru asemănător s-a întâmplat şi la a doua pescuire minunată; atunci s-a prins o cantitate de peşte atât de mare – o sută cincizeci şi trei de peşti mari – încât evanghelistul vede o nouă minune în însuşi faptul că nu s-a rupt mreaja (In 21,11).

  Simon, ca unul care era pescar, a putut aprecia mai bine ca oricine altcineva o asemenea minune. Aşa cum un medic poate aprecia mai bine decât oricine vindecarea minunată a cuiva care suferă de o boală pe care medicina o ştie de nevindecat. În faţa minunii incontestabile, viitorul mare apostol recunoaşte că se află în faţa unui fapt dumnezeiesc. Iar pe Iisus, care a săvârşit această minune, el Îl mărturiseşte că este „Domnul”, adică Dumnezeu adevărat. Evanghelistul ţine ca în acest verset al mărturisirii să-i dea lui Simon şi numele pe care acesta îl va primi de la Domnul şi Învăţătorul său (In 1,42; cf. Lc 6,14), zicându-i „Simon Petru”. Sfântul Luca a simţit că trebuia să-i dea lui Simon numele întreg de apostol. Căci, într-adevăr, gestul şi cuvintele sale anunţă pe marele apostol al lui Hristos: „Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (v. 8).

4. Dubla mărturisire a lui Petru. Două mărturisiri face aici Simon: prima, că Iisus este Domnul; a doua, că el însuşi nu este decât un om păcătos. Iată un exemplu grăitor despre felul cel mai potrivit în care oricare dintre noi se cade să se apropie de Domnul şi Mântuitorul Hristos!

Simon de dinainte de chemarea la apostolat nu era, desigur, un vrăjmaş al lui Dumnezeu şi un călcător cu voia al poruncilor Sale. Aşa-numita Epistolă a lui Barnaba (V, 9) greşeşte când trage de aici concluzia că Iisus, „când a ales pe ucenicii Săi, care aveau să predice Evanghelia Lui, a ales oameni peste măsură de păcătoşi” (în vol. Scrierile Părinţilor apostolici, trad. de Pr. D. Fecioru, PSB 1, Bucureşti, 1979, p. 119). Cum greşeşte şi Origen când, citând acest text din Epistola lui Barnaba, pare şi el să fie de acord, deşi într-un mod mai nuanţat, cu această idee (Contra lui Celsus, I, 63, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, în Origen, Scrieri, Partea a patra, PSB 9, Bucureşti, 1984, p. 87-88). Cuvântul „păcătos” (hamartolos) trebuie luat aici într-un sens general şi cu referire la masa largă de iudei care nu ţineau prescripţiile Legii cu stricteţea cu care le ţineau, de pildă, fariseii. Simon ştie că el nu aparţine acestei clase de observatori stricţi ai prescripţiilor rituale ale Legii şi, în faţa lui Hristos, are un acut simţământ al nevredniciei. Contrastul dintre sfinţenia desăvârşită a lui Hristos şi starea sa de om supus greşelilor de tot felul este de nesuportat. Că, de altfel, Simon era un om cu profunde preocupări religioase încă înainte de chemarea sa la apostolat rezultă din însuşi faptul că pe fratele său Andrei şi, foarte probabil, pe Simon însuşi, Iisus i-a aflat printre ucenicii lui Ioan Botezătorul (In 1,35-42). Aceşti oameni simpli, care-şi câştigau cu greu pâinea cea de toate zilele, au fost în stare să-şi lase pentru o vreme preocupările lor obişnuite spre a se face ascultători ai Înaintemergătorului. Petru nu era, deci, un „păcătos” în sensul obişnuit al cuvântului.

La fel au simţit şi tovarăşii săi de lucru (v. 10a). Toţi au fost cuprinşi de o teamă sfântă în faţa Domnului şi a puterii Sale dumnezeieşti. Ar fi vrut să nu se mai despartă de El niciodată; ar fi vrut să se împărtăşească şi ei de această sfinţenie fără seamăn. Dar însăşi prezenţa Sa în apropierea lor îi făcea să-şi simtă – ca niciodată înainte – nevrednicia.

5. „Pescar de oameni”. Domnul a văzut însă toată inima lui Simon. De aceea, nu-l respinge, ci îl cheamă să-I urmeze Lui şi astfel să fie pururea cu El. În răspunsul Său se exprimă întreaga nemărginire a harului de Sus: „Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni” (v. 10b). Acest răspuns îi privea şi pe ceilalţi, căci şi ei, împreună cu Simon, „trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El” (v. 11).

Nu putem să nu relevăm aici un aspect foarte grăitor pentru oamenii de astăzi. Cei patru pescari n-au pierdut că şi-au întrerupt lucrul şi L-au ascultat pe Iisus învăţând „cuvântul lui Dumnezeu” (v. 1). Foarte mulţi oameni spun astăzi că sunt prea ocupaţi ca să mai aibă timp şi de Dumnezeu, de cuvântul şi de slujirea Lui. Ce adâncă decădere se poate vedea chiar şi numai din faptul că atât de mulţi dintre „creştinii” noştri nu mai au Duminici şi sărbători; nu mai au, de fapt, timp pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea Sa! Evanghelia acestei Duminici ne arată cum are Dumnezeu grijă ca nimeni din cei care-I slujesc Lui să nu ducă lipsă nici de cele pământeşti. Dimpotrivă, acolo unde lipseşte ascultarea de El şi binecuvântarea Sa nu poate fi belşug şi mulţumire. E destul să ne uităm în jurul nostru ca să ne dăm seama cât de adevărat este acest cuvânt. Vom vedea că cei mai nemulţumiţi de starea lor, cei care se plâng cel mai tare de sărăcie şi lipsuri sunt tocmai cei care nu mai au Duminici şi sărbători, cei care nu mai simt nici o atracţie pentru cele duhovniceşti, cei care n-au altă preocupare decât bunăstarea lor materială. Şi, dimpotrivă, cei care au cel mai mult timp pentru Domnul sunt plini de mulţumire şi bucurie. Simon şi însoţitorii săi, întrerupându-şi lucrul pentru a-L asculta pe Hristos, n-au pierdut, ci au câştigat chiar în cele pământeşti; au pescuit dintr-o dată mai mult peşte decât ar fi putut pescui în multe zile de trudă.

Dar nu numai peşte pământesc au dobândit ei atunci. L-au dobândit pe Hristos Însuşi. Şi, avându-L pe El, s-au făcut „pescari de oameni” pentru Împărăţia Lui.

6. „Peștele” euharistic. Nu voi insista aici asupra menirii apostolilor de a fi „pescari de oameni”. Căci aş vrea să vorbesc despre darul cel cu adevărat mare şi ne negrăit pe care ei l-au primit, adică despre Hristos. Iată „Peştele” pe care L-au prins sărmanii şi osteniţii pescari atunci când s-au lăsat străpunşi la inimă de cuvântul dumnezeiesc al Mântuitorului! Într-adevăr, după Înviere, Hristos S-a dat apostolilor, euharistic, ca „peşte” (In 21,9.12). De aceea, încă de la începuturile Bisericii, peştele a devenit un simbol privilegiat al lui Hristos şi al Sfintei Euharistii prin care Hristos se împărtăşeşte credincioşilor Săi. Însuşi cuvântul grecesc pentru peşte, ichthys (ἰχθύς) a fost considerat prescurtarea unei adevărate mărturisiri de credinţă hristologice, fiecare literă fiind identificată ca iniţiala unui cuvânt întreg. Astfel, ἰχθύς a devenit echivalentul simbolic al afirmației hristologice Ίησοῦς Χριστός, Θεοῦ Υἱός, Σωτήρ, care, în traducere românească înseamnă „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”.

Referitor la simbolul peştelui, scriitorul creştin Clement Alexandrinul (+ înainte de anul 215), în lucrarea sa Pedagogul (III, 11, 59), zice: „Iisus Hristos este ca un peşte care învaţă pescuirea oamenilor prin apă” (adică prin Sfântul Botez). Iar în Apus, Tertulian (+ cca 220) scrie în lucrarea sa Despre Botez (1): „Iar noi peştişorii (pisciculi), după Peştele nostru Iisus Hristos, ne naştem în apă şi nu ne mântuim decât rămânând în apă” (adică în darurile Botezului creştin). (Am dat aceste citate după Pr. prof. Ioan Rămureanu, Actele martirice, PSB 11, Bucureşti, 1982, p. 358).

7. ΙΧΘΥΣ în inscripții creștine. O minunată inscripţie paleocreştină, denumită „regina inscripţiilor creştine”, ilustrează foarte bine folosirea acestui simbol. Este vorba de inscripţia de pe mormântul Sfântului Abercius (Averchie), episcop de Hierapolis. Inscripţia, anterioară anului 216, cuprinde 22 versuri şi îl are ca autor pe Abercius însuşi, care a scris-o la vârsta de 72 de ani. Ea este redactată în stil mistic şi simbolic, astfel încât păgânilor să nu le fie vădit că este vorba de mormântul unui creştin, desigur, pentru a nu-l profana şi a-l distruge. Iată cuprinsul acestei inscripţii în traducere românească:

1. Cetăţean al unei cetăţi alese, am făcut acest (mormânt),
2. din viaţă, pentru a avea în vedere un loc spre a depune aici trupul meu,
3. eu, Abercius, ucenicul Păstorului Celui sfânt,
4. Care paşte turmele de oi pe munţi şi pe câmpii,
5. Cel ce are ochi mari, privind toate de sus.
6. Acesta, într-adevăr, m-a învăţat (să păstrez) Sfintele Scripturi,
7. El, Cel care m-a trimis la Roma să privesc Împărăţia
8. şi să văd pe Împărăteasa cea cu veşmânt şi încălţăminte de aur.
9. Am văzut acolo, de asemenea, poporul care are o pecete strălucitoare.
10. Şi am văzut câmpia Siriei şi toate oraşele: Nisibi, de asemenea,
11. trecând Eufratul, am găsit pretutindeni oameni de aceeaşi credinţă,
12. având pe Pavel însoţitor de drum. Pretutindeni mă conduea credinţa.
13. Şi mi s-a dat în orice loc ca hrană Peştele de izvor,
14. foarte mare, curat, pe care l-a pescuit o Fecioară curată,
15. iar pe acesta îl da prietenilor continuu spre mâncare
16. adăugând un vin curat, pe care-l dădea amestecat cu apă şi pâine.
17. Eu, Abercius, am pus să fie scrise aici acestea,
18. având, într-adevăr, şaptezeci şi doi de ani.
19. Cel ce înţelege acestea şi crede la fel să se roage pentru Abercius.
20. Dar nimeni să nu pună pe un altul în mormântul meu.
21. Iar de-o va face, va plăti două mii piese de aur vistieriei romanilor.
22. Şi scumpei mele patrii Hieropolis (Hierapolis) o mie piese de aur.

(După Pr. prof. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 360-361).

Sensul simbolurilor din acest text este limpede. Este vorba în el de Hristos (Păstorul) şi de Biserică (Împărăteasa), de credinţa creştină, dar mai ales de Hristos Cel euharistic care se dă spre mâncare credincioşilor şi pentru Care se foloseşte simbolul peştelui. Abercius spune că a călătorit mult şi că „în orice loc” i s-a dat ca hrană acest Peşte mare şi curat.

Voi adăuga şi o altă inscripţie de mormânt, cea numită a lui Pectorius, descoperită în sudul Franţei (sec. II-IV), de fapt un frumos imn, în care primele cinci versuri formează, prin iniţialele lor, acrostihul ΙΧΘΥΣ. Iată cuprinsul acestei inscripţii:

1. Neam dumnezeiesc al Peştelui (ἰχθύς) ceresc, păstrează o inimă curată,
2. primind printre muritori izvorul cel nemuritor
3. al apei divine; încălzeşte-ţi, prietene, sufletul tău
4. în apele veşnice ale înţelepciunii bogate.
5. Primeşte hrana cea dulce ca mierea a Mântuitorului sfinţilor;
6. mănânc-o tu, cel flămând, ţinând în mâinile tale Peştele (ἰχθύς).
7. Doresc, deci, să mă satur de Peşte, Stăpâne Mântuitorule.
8. Te rog pe Tine, lumina celor morţi, ca mama să se odihnească în pace.
9. Aschandie, tată atât de scump inimii mele,
10. împreună cu prea dulcea mamă şi fraţii mei,
11. aminteşte-ţi de Pectorius în pacea Peştelui tău (ἰχθύς).

(După Pr. prof. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 365).

Iată numai două exemple de adâncă şi frumoasă teologhisire cu folosirea simbolului peştelui pentru Hristos şi pentru Sfânta Euharistie. În Evanghelia despre pescuirea minunată şi despre chemarea lui Simon şi a celorlalţi trei pescari de a se face „pescari de oameni” discernem deja temeiul acestei teologhisiri şi al acestui simbolism al peştelui. Atunci, prin apropierea de Hristos şi prin ascultarea cuvântului Său, au început ei a gusta din „hrana cea dulce ca mierea” a „Peştelui” dumnezeiesc.

Iubitul meu frate, ai descoperit și tu negrăita bunătate a acestei hrane cerești?

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos