Lupta împotriva patimii slavei deşarte

 

CUVIOSUL NILSORSKI

Răspunsuri din scrierile Cuviosului Nil la întrebări care privesc lupta împotriva patimii slavei deşarte

Cum ne povăţuieşte Cuviosul Nil să ne ferim de duhul slavei deşarte?

El spune: „De multă luare-aminte avem nevoie împotriva acestui duh, fiindcă el se furişează în planurile şi în faptele noastre foarte pe ascuns, cu toată şiretenia, tăindu-ne calea spre sporirea adevărată şi străduindu-se să strâmbe şi să strice lucrarea noas¬tră în aşa fel încât ea să nu fie pentru Dumnezeu, ci din slavă deşartă şi din dorinţa de a plăcea oamenilor. De aceea, trebuie să ne cercetăm cu de-amănuntul pe noi înşine în toată vremea şi să cercetăm, de asemenea, îndeletnicirile noastre cele dinafară şi cele gândite, ca să vedem dacă le săvârşim pentru Dumnezeu sau pentru folosul sufletului. Se cuvine să fugim în tot chipul de laudele omeneşti şi, ţinând minte cele spuse de Sfântul David: Dumnezeu a risipit oasele celor care plac oamenilor (Ps.52, 7), să tăiem orice gând linguşitor, care ne insuflă să facem ceva pentru a plăcea oamenilor. Aşadar, să îndreptăm neabătut tot ce facem spre a plăcea lui Dumnezeu.

Lupta cu slava deşartă

 

SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL

Slava deşartă este irosire a ostenelilor, pierdere a sudorilor vărsate în nevoinţă, răpire a comorii sufletului. Furnică în aria vieţii, care, deşi e mică, este pururea gata să ne răpească ostenelile şi roadele nevoinţelor noastre.

Slava deşartă de toate se lipeşte: mă slăvesc în deşert când postesc, dar când dezleg postul ca să-mi ascund de oameni înfrânarea iarăşi mă slăvesc în deşert, socotindu-mă înţelept; sunt biruit de slava deşartă când mă îmbrac în haine bune, dar şi în haine proaste îmbrăcându-mă tot mă slăvesc în deşert; dacă încep să vorbesc, sunt biruit de slava deşartă, dar dacă tac, iarăşi sunt biruit de ea. Oricum ai arunca-o, cade întotdeauna cu ghimpii în sus.

Omul ce se slăveşte în deşert este închinător la idoli. El crede că îl cinsteşte pe Dumnezeu, însă de fapt nu face placul Lui, ci pe al oamenilor.

Despre lupta cu slava deşartă

 

SFÂNTUL EFREM SIRUL

Să înţelegi, creştine, ce-ţi zic: să nu avem pe dinafară evlavie, iar pe dinăuntru moleşire nepăsătoare, ca să nu ne asemănăm mormintelor văruite (v. Mt. 23, 27), fiindcă în orice loc este Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci! Amin!

Creştinul care se laudă cu tăria sa este cel mai mare dintre nebuni; ruşine şi ocară este pentru creştin să se laude cu puterea sa: Cel ce se laudă, în Domnul să se laude (I Cor. 1,31).

Vrei să dobândeşti nume bun? Cu blândeţe fă lucrurile tale (v. Sir. 3,17).

A fi necinstit şi a nu simţi aceasta nu e încă virtute: virtute e a simţi aceasta şi a răbda din evlavie, fiindcă scris este: Ocărât, leneşul nu se va ruşina (Pilde 20,4).

Iubirea de slavă este boală a sufletului, patimă vicleană.

Despre slava deşartă

CUVIOSUL NIL SINAITUL

1. Slava deşartă este patimă dobitocească (iraţională) şi cu uşurinţă se amestecă în orice lucrare a virtuţii.

2. Semnul scris pe apă se topeşte în ea şi se face nevăzut: la fel se întâmplă şi cu osteneala virtuţii în sufletul ce se slăveşte în deşert.

3. Albă este mâna ţinută în sân: şi lucrul făcut în taină străluceşte mai mult decât lumina.

4. Iedera se înfăşoară în jurul copacului, şi când ajunge la vârf usucă rădăcina, iar slava deşartă se altoieşte pe virtuţi şi nu se desprinde de ele până când nu le răpeşte toată însemnătatea.

5. Ciorchinele de struguri care se lasă până la pământ şi se lipeşte de el putrezeşte cu uşurinţă: şi virtutea lipită de slava deşartă piere.

6. Cel ce se slăveşte în deşert este lucrător fără plată: poartă osteneala, dar plata n-o primeşte.

7. Sacul găurit nu ţine ceea ce se pune în el: şi slava deşartă face să se piardă plata virtuţilor.

8. Înfrânarea celui ce se slăveşte în deşert este ca fumul din cuptor: amândouă se destramă în văzduh.

Lupta cu duhul slavei deşarte

 

SFÂNTUL IOAN CASIAN ROMANUL

„Cea de-a şaptea luptă pe care o avem de dus este cea cu duhul slavei deşarte, care îmbracă multe chipuri, este schimbător şi subţire, aşa încât până şi omul cu cei mai ageri ochi sufleteşti abia poate să o zărească şi s-o priceapă, şi cu atât mai mult să se ferească de ea. Celelalte patimi sunt simple şi au un singur chip, pe când aceasta are multe părţi şi multe chipuri, îl luptă pe ostaşul lui Hristos din toate părţile, şi când încă se lup¬tă, şi când pare deja biruitor, pentru că ea se străduie să-l rănească şi prin haine, şi prin înfăţişare, şi prin mers, şi prin glas, şi prin trudă, şi prin privegheri, şi prin postiri, şi prin rugăciune, şi prin însingurare, şi prin citire, şi prin cunoştinţe, şi prin tăcere, şi prin supunere, şi prin smerenie, şi prin semnătatea sufletului. şi, ca o stâncă primejdioasă ascunsă sub apă, acoperită de talazuri, de care corăbierii nu se tem pentru că n-o văd, pricinuieşte pe neaşteptate naufragiu celor care plutesc cu vânt prielnic.

Capătul drumului

 

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Dacă aruncăm o privire panoramică asupra istoriei universale, vom observa că, încă de la început, omenirea a fost atrasă mai puţin de dimensiunea pozitivă a existenţei şi mai mult de cea negativă.

Primii oameni, Adam şi Eva, au avut de ales între binecuvântare şi blestem; l-au preferat pe ultimul.

Această preferinţă s-a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scenă, cât şi la spectatori.

În vremea noastră, programele de televiziune se întocmesc în funcţie de preferinţele spectatorilor. Micile ecrane oferă din abundenţă lupte sângeroase, scene de cruzime, bătăi, violuri, crime, dezastre naturale sau provocate. Uneori, astfel de emisiuni au efecte sociale; într-o pivniţă, un copil şi-a ucis prietenul izbindu-i capul de perete; întrebat de ce a făcut-o, a răspuns că aşa a văzut el la televizor... Până şi programele presupuse a fi instructive, cum sunt cele referitoare la viaţa animalelor sălbatice, cad în acelaşi păcat; scenele de tandreţe maternă sunt rarităţi, în timp ce ni se oferă scene cu fiare care se sfâşie între ele.

Învierea a început în iad

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Se îngâna ziua cu noaptea când Maria Magdalena, probabil cu puţin înaintea celorlalte sfinte femei, a găsit piatra răsturnată de pe mormântul Domnului. Înspăimântată, mironosiţa aleargă în cetate şi le spune ucenicilor ce a văzut. Petru şi Ioan se reped într-un suflet către grădină, urmaţi îndeaproape de aceeaşi Marie. Mai sprinten, Ioan ajunge întâiul, dar, tânăr fiind, nu îndrăzneşte să intre în mormântul din peretele de piatră decât însoţit de Petru care, mai vârstnic, îl ajunge gâfâind. Cutremurătorul adevăr le stă în faţă: Domnul nu este acolo! În cugetul lor foarte omenesc, aceasta înseamnă că trupul Învăţătorului a fost sustras de necunoscuţi, pentru pricini de neînţeles. Cu această tulburare se întorc în cetate.

Icoana e scrierea lui Dumnezeu

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Sărbătoarea de astăzi e trecută în calendar sub numele de „Duminica Ortodoxiei” şi a fost aşezată în ziua de 11 martie 843, adică acum 1. 154 de ani, când în Biserica Răsăritului a fost reaşezată închinarea la sfintele icoane. Cuvântul „ortodoxie” înseamnă „dreaptă mărire”, „dreaptă credinţă”, „dreaptă închinare” lui Dumnezeu. De ce „dreaptă”? Pentru că poate fi şi una strâmbă. E bine să ştiţi că oamenii, în general, se împart în credincioşi şi necredincioşi. Lăsându-i la o parte pe necredincioşi, cei credincioşi se împart, la rândul lor, în două categorii: binecredincioşi şi răucredincioşi. Binecredincioşii sau ortodocşii sunt aceia care păstrează, fără nici o ştirbire sau adăugire, credinţa cea dreaptă, aşa cum le-a fost ea lăsată de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cum li s-a transmis de-a lungul secolelor prin Sfinţii Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi; sunt aceia care se împărtăşesc de harul Sfântului Duh prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii şi a căror închinare este expresia dreptei lor credinţe. Răucredincioşii sunt aceia care, deşi se pretind şi se mărturisesc creştini, au strâmbat adevărurile de credinţă şi practică o falsă închinare, pe potriva rătăcirii lor.

Biserica din icoane

 Iubiţii mei fii sufleteşti,

Această primă Duminică din Postul Mare se numeşte „a Ortodoxiei” sau „a Dreptei Credinţe”. „Ortodox” înseamnă „dreptmăritor”, adică închinătorul care-L preamăreşte pe Dumnezeu şi I se roagă potrivit dreptei credinţe pe care Domnul nostru Iisus Hristos ne-a lăsat-o prin Sfinţii Săi Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi ai Bisericii. „Ortodox” este un cuvânt grecesc, venit de la Bizanţ, după cum tot grecesc este şi cuvântul „catolic”, care înseamnă „general”, „universal”, „obştesc”, „sobornicesc”, adică rânduiala care ţine comunităţile creştine laolaltă într-o singură, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.

Biruinţa frumuseţii lui Dumnezeu

   

Iubiţii noştri fii sufleteşti,

Potrivit Sfintei Tradiţii, icoanele fac parte din învăţătura şi practica Bisericii Creştine, iar, potrivit documentelor, ele se aflau pe pereţii catacombelor în secolul I şi în următoarele două, când creştinii, persecutaţi de stăpânirea lumească păgână şi neputând să se roage la lumina zilei, o făceau în adăposturi subterane.

Odată cu Edictul din anul 313, când împăratul Constantin cel Mare – devenit apoi sfânt împreună cu maica sa, Elena – le-a dat creştinilor libertatea de a-şi manifesta credinţa şi cultul, aceştia au ridicat sute şi mii de biserici, pe care le-au împodobit cu picturi murale, dintre care unele se păstrează până astăzi. Aşa s-a dezvoltat arta iconografică bizantină, a Bisericii Răsăritului, care a cunoscut un nou avânt în secolul al VI-lea, sub împăratul Justinian, şi a continuat să înflorească încă două sute de ani, dăruindu-le închinătorilor adevărate monumente de frumuseţe sacră.

Credinţa mută munţii din loc

 

Şi Maria Larenzaki are credinţă adâncă. Fata, care a apărut în mass-media din două motive, este exemplul viu a ce poate izbuti un om atunci când crede. Maria crede în Dumnezeu şi în puterile ei. De aceea, ţintuită în cărucior din august 1991, a născut... cinci copii. Accidentul tragic din bulevardul Singrou, unde un conducător inconştient, care alerga ca nebunul, a intrat în maşina ei şi a lăsat-o cu membrele paralizate, a fost un motiv pentru care a apărut la ştiri. Celălalt este înălţimea ei: 2,02 metri. Cea mai înaltă baschetbalistă grecoaică, care, pe vremea când juca, era a treia cea mai înaltă din Europa.

Cei cinci copii pe care i-a dobândit (gemenele de 12 ani Metaxia şi Rafaela, Teodor de 10 ani, Danai de 5 ani şi Evelina de 3 ani) sunt, după cum spune, minunile ei. „E o minune că am făcut copii. Sunt ca o prelungire a sinelui meu în starea cea mai bună. Nu aştept altă minune, cum ar fi să pot merge, deşi în viaţă zilnic se întâmplă mici minuni. Noi suntem orbiţi şi nu le vedem".

Nevoitorul cel curajos care a făcut din boala lui carte

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Petru Papadopoulos 1977-2005

Petru Papadopoulos s-a născut la Giannena în anul 1977. Primele simptome ale distrofiei musculare Duchenne (instabilitate, slăbiciune în mers), le-a prezentat la vârsta de şase ani. De aceeaşi boală a suferit şi fratele lui mai mare care a murit la vârsta de optsprezece ani.

Petru a mers doar la grădiniţă iar apoi, din cauza dificultăţilor de mişcare, n-a mai continuat şcoala. A învăţat să citească singur, la vârsta de 13 ani, având nişte cărţi pictate şi cel mai impresionant a fost că a învăţat să citească într-o singură lună. După cum scrie: „Voiam să studiez ca să mă fac astronom, căci îmi plăcea foarte mult să cercetez universul. Mă simţeam ca şi când aş fi fost foarte aproape de viaţa pe care a creat-o Dumnezeu". în ciuda greutăţilor reuşea să scrie pe computer într-un mod minunat, fiindcă nu putea să apese tastele. Folosea doar mouse-ul computerului, printr-un program trimis de Facultate. Era ţintuit la pat, conectat la aparatul de oxigen. Mama sa îi dădea mouse-ul în mână, iar el, aflându-se într-o poziţie dificilă, a reuşit să scrie o carte despre viaţa lui, cu titlul „Durerea care devine putere", care a fost publicată când avea vârsta de 25 de ani. În paginile acestei cărţi sunt descrise cu sinceritate şi în chip mărturisitor primele reacţii pe care le-a avut când a aflat despre această boală ereditară, la moartea fratelui său, hotărârea lui de a lupta şi de a depăşi greutăţile cu optimism şi zâmbet pe buze. Se bucura de orice lucru mic: o plimbare la ţară, culorile cerului în apus, aerul care adia blând în apropierea unei biserici, culoarea verde închis a unui lac artificial.

„Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu".

Stavros Kalkandis 1923-1996

(Bolnav de tetraplegie)

Scurtă biografie

Stavros Kalkandis s-a născut la Neapole în anul 1923. Tatăl lui, Giorgios, a fost doctor şi a murit devreme, în 1930, iar mama lui, Polihronia, a preluat îngrijirea celor doi copii ai ei. După ce a terminat şcoala din Neapole, s-a dus voluntar la Aviaţie, iar după aceea a studiat la Şcoala de Subofiţeri de Aviaţie. în primele luni ale celui de-al doilea război mondial, în anul 1941, într-o misiune de război, Stavros Kalkandis a fost lovit în partea dorsală, ceea ce a dus la hemoragie interioară pe coloana vertebrală. Această rană a fost începutul suferinţei cronice care a urmat. A fost internat la spitalul Aviaţiei şi treptat sănătatea i s-a îmbunătăţit.

În timpul ocupaţiei germane a Greciei s-a dus să-şi ofere serviciile în Orientul Mijlociu. Acolo s-a întâmplat să fie iarăşi lovit, de data aceasta grav, în coloana vertebrală.

în 1947 serviciile Aviaţiei l-au trimis în America, pentru a-şi recăpăta sănătatea.

în anul 1951 Stavros Kalkandis s-a întors în Grecia paralizat... în 1957 a mers din nou la New York, şi s-a întors în Grecia cu tetraplegie.( Paralizie a celor patru membre din cauza leziunii măduvei spinării.)

Minunata moştenire duhovnicească a credincioasei Dimitra

 

Mărturisesc că în timpul celor treizeci de ani ai bolii mele am trăit în felul acesta:

Dumnezeul meu şi crucea mea sunt acelaşi lucru: unul mai dulce decât altul. De aceea n-am cerut niciodată să-mi ia crucea. N-am încercat gustul amărăciunii durerii. Nu mi-a creat probleme şi supărări şi niciodată nu m-am simţit doar bolnavă.

N-am umblat plângându-mi de milă, asta nu mi-a plăcut deloc. Am vrut să umblu veselă, ca la o petrecere, să umblu alergând în nemişcarea mea.

Nu L-am simţit niciodată pe Dumnezeu departe de mine. El mi-a fost Tată preadulce şi pedagog al meu. Niciodată n-am umblat singură pe drumul meu greu şi îndurerat, m-am aflat mereu pe umerii Săi, pe genunchii Săi, în braţele Sale părinteşti. Aşa am simţit.

Niciodată nu l-am privit pe doctor sau spitalul cu ochi duşmănoşi. Niciodată nu m-am împotrivit la tot ceea ce mi s-a cerut, medicamente şi examinări, chiar dacă asta m-a costat.

Cu mulţumire am îmbrăţişat şi am sărutat aparatele dureroase pe care medicina le-a folosit adeseori cu mine.

De ce există durere şi încercări în viaţă?

 

Un răspuns la întrebarea „de ce există durere" sau „de ce mi se întâmplă mie", nu e posibil să-l dăm cu raţiunea. Trebuie să intrăm în spaţiul credinţei ortodoxe, care este revelaţie dumnezeiască şi descoperire a tainei credinţei. De aceea credinţa noastră leagă viaţa şi moartea de durere, după exemplul lui Iisus, care a suferit dureri mai mari decât oricine înainte de moartea Sa, şi nu doar dureri trupeşti, ci şi sufleteşti.

Sensul durerii este atribuit de credinţa noastră înţelepciunii lui Dumnezeu... Doar Domnul cunoaşte motivul pentru care foloseşte durerea din iubire, şi doar ca mijloc de mântuire. Dumnezeu ne cercetează prin durere pentru folosul nostru veşnic, dorind să ne mântuiască. Iisus Hristos a sfinţit durerea prin învăţătura Lui, prin lacrimile Sale, prin pătimirea Lui omenească, prin acceptarea suferinţei, prin răstignirea Lui pe Cruce. A sfinţit-o prin cinstitul Său sânge şi prin moartea Sa.

Când vorbeşti despre Dumnezeu

 

Vin oameni şi mi se plâng că le vorbesc copiilor lor, rudelor şi prietenilor lor despre Dumnezeu, aşa cum vorbesc şi eu, dar nu îi ascultă.

Odată, a venit o doamnă şi mi s-a plâns pentru acelaşi motiv. Şi i-am răspuns:

— Draga mea, ca să te asculte, trebuie mai întâi să crezi şi să te încrezi în Hristos. şi numai după aceea să vorbeşti despre Acela. Tu urmezi cele pe care le-a spus Hristos? Îl iubeşti? Te-ai dă-ruit trup şi suflet Aceluia? Ca să vorbeşti despre Hristos, trebuie să te nevoieşti, să arunci patimile şi păcatele tale. Faci aceasta?

— Nu, fiindcă sunt om şi mă mânii şi mă enervez şi mă cert. Ei, am clevetit şi eu când m-au clevetit pe nedrept. Este omenesc aceasta, măicuţă, eu nu sunt Dumnezeu. El ar putea să îndure totul, eu nu pot. Uite, săptămâna trecută soacra mea mi-a făcut observaţie că în mâncare am pus mai puţin untdelemn. Trebuia să mi-o spună în faţa soţului meu? Mai bine îmi spunea în taină. Iar eu m-am mâniat şi am alungat-o, dar fără să ştie soţul meu. Să înveţe altădată să nu mai vorbească.

Sprijinul nostru este Dumnezeu

 

Astăzi este greu să fii creştin. Astăzi, când patria noastră s-a umplut de străini, te temi să mărturiseşti că eşti creştin, te temi să-ţi faci cruce, ca să nu se simtă deranjaţi străinii care NE-AU inundat ţara.

Conducătorii ţării noastre ne-au scos icoanele din şcoli, care împodobeau pereţii şi ne aminteau zilnic de existenţa lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, dar şi de minunile Maicii Domnului în războaiele din 1821 şi 1940. Eroii noştri, Kolokotronis, Karaiskakis, Makriiannis şi toţi conducătorii militari, se împărtăşeau şi după aceea erau siguri că vor birui pe vrăjmaş. Nu de puţine ori o vedeau pe Maica Domnului fiind de partea lor. Până şi turcii o vedeau, la fel cum îl vedeau şi pe Sfântul Gheorghie pe calul său.

Dumnezeu nu ne-a creat ca să facem război, ci ca să trăim în pace, precum fraţii. însă oamenii fără minte voiau stăpâniri şi întâietăţi, de aceea au şi împărţit pământul după cum au vrut. Şi astfel, s-au creat ţările, în vreme ce aceia care erau mai puternici au vrut să-şi impună religia, ca să slujească intereselor lor.

Plângerea lui Hristos

Mă numiţi Domn, Dar nu Mă ascultaţi; Lumină, dar nu Mă vedeţi; Cale, dar nu Mă urmaţi;

Viaţă, dar nu Mă doriţi; înţelepciune, dar nu-Mi cereţi sfatul; Adevăr, dar nu Mă credeţi;

Atotputernic, dar nu Mă cinstiţi;

Drept, dar nu aveţi încredere în Mine; Părinte, dar nu deveniţi fiii Mei;

Mântuitor, dar nu vreţi mântuirea voastră.

Oare, în zadar Se plânge?

Monahia Porfiria
Ascultă-mă!
Traducere din greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu Schitul Lacu — Sfântul Munte Athos
EDITURA EVANGHELISMOS, Bucureşti 2017

Viu este Domnul Dumnezeu!

 Altceva este credinţa, altceva este încrederea. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toţi credem în existenţa Dumnezeului Treimic. Toţi credem că Hristos S-a pogorât pe pământ, S-a născut din Pururea Fecioara Maria şi a luat trup şi oase şi S-a făcut om pentru mântuirea noastră, ca să ne scoată din iad şi să deschidă Raiul. Dragostea dezinteresată a lui Hristos pentru om este atât de mare, încât a ajuns să Se jertfească pe Sine pentru noi, pentru a ni se ierta păcatele, pentru a omorî moartea. Iar noi, ca să-I mulţumim, L-am biciuit, L-am scuipat, L-am înjosit, iar la urmă i-am dat lovitura de graţie: răstignirea, moartea. Dar peste trei zile a înviat!

De vreme ce cunoaştem adevărul, de ce nu-l urmăm? Hristos ne-a spus: „Când vă vor duce la judecători, puneţi deci în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde; Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri"1. Când este nevoie să fie construit trupul Bisericii, Dumnezeul nostru ne face şi profeţi, şi dascăli, şi apostoli, şi ne dă acele daruri care ne trebuie, nu însă spre satisfacerea noastră, ci spre zidirea fraţilor noştri.

1 Vezi Luca 21,14-15.

Vrednicia rugăciunii

 Mulţi dintre oamenii cu care am comunicat până acum m-au rugat să fac rugăciune către Domnul nostru pentru o oarecare problemă care îi preocupa. Unul pentru sănătatea sa, altul pentru fericirea în viaţa de căsătorie, altul pentru sporul copiilor săi, altul pentru ca să fie izbăviţi copiii lui de patima drogurilor. Nimeni însă nu m-a rugat să fac rugăciune pentru mântuirea sufletului său.

Plecând de la această cugetare şi trăind în aceste vremuri grele, cu problemele pe care le-a creat criza economică, nu numai în cele financi¬are, dar mai ales în inimile noastre, simt nevoia să vorbesc despre rugăciune.

În vremea rugăciunii trebuie să fim doar noi cu Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea personală. Dacă vrem ca rugăciunea noastră să fie ascultată degrabă de către Dumnezeu, trebuie să-I vorbim cu smerenie şi să nu-I cerem să facă voia noastră. Ceea ce trebuie să cerem este să ne întărească credinţa şi încrederea noastră în El. Când toate acestea se vor întări, Dumnezeu va purta de grijă de problema noastră.

Stareţul Porfirie

 

Stareţul Porfirie a fost un chip ascetic curat, un lucrător neobosit al vieţii duhovniceşti, o pildă de ascultare, de rugăciune, de blândeţe şi de smerenie; măreţia lui Dumnezeu în sufletul său; Dumnezeu însuşi în toată existenţa lui; cel care s-a născut sfânt, „hoinarul" lui Hristos, aşa cum el însuşi spunea, cel care avea darul străvederii încă din copilărie, cel plin de dragoste dumnezeiască, un chip cuvios. Hristos era marea dragoste a vieţii lui, dulcea lui nebunie, care i-a dat atâta har, încât vedea Raiul, iadul, marginile lumii, adâncurile mării şi cele ascunse ale sufletului fiecărui om.

Stareţul Porfirie era harismatic, străvăzător, profetic, povăţuitor. Omul care a trăit boala, durerea trupească şi nedreptatea într-un grad inegalabil. Mulţi erau aceştia care alergau să-l întâlnească. Unii ca să ia binecuvântarea sa, alţii ca să-i ceară sfatul în problema lor, iar alţii ca să ceară prin rugăciunea lui sănătate trupească şi sufletească.

Monologul lui Dumnezeu

 Te-am privit când te-ai trezit dimineaţă. Am aşteptat să-Mi spui două-trei cuvinte, mulţumindu-Mi pentru toate câte ţi s-au întâmplat, cerând părerea Mea pentru toate câte plănuieşti să le faci astăzi. Am observat că erai foarte ocupat, căutând să afli hainele potrivite pentru a merge la munca ta.

Am nădăjduit să găseşti câteva clipe, ca să-Mi spui „Bună ziua!", dar iarăşi erai foarte ocupat. Ca să vezi că sunt lângă tine, am făcut pentru tine cerul cu multe culori şi ciripitul păsărilor. Ce păcat însă că nu ai observat nici măcar prezenţa Mea! Te priveam cum plecai grăbit la munca ta şi din nou am aşteptat. Cred că din cauza muncii tale nu ai avut timp nici atunci să-Mi spui două cuvinte. Pe când te întorceai de la muncă, am văzut oboseala ta şi ţi-am trimis o ploaie măruntă, ca să alunge de la tine presiunea zilei. Am crezut că făcându-ţi acest dar, îţi vei aminti de Mine. Ca răsplată însă M-ai înjurat supărat. îmi doream atât de mult să-Mi vorbeşti...

Spune un „Bună ziua!”

Dimineaţa când te trezeşti, spune un „Bună ziua!” lui Hristos, Maicii Domnului, Sfântului tău ocrotitor, însoţitorului tău! Spune un dulce „Bună ziua!" copiilor tăi, trezeşte-i cu zâmbetul pe buze! Iar dacă nu ai nici soţie, nici copii şi niciun om apropiat, începe ziua ta cu Hristos şi dragoste!

Nu există fericire mai mare ca aceea de a spune „Bună ziua!” celor pe care-i întâlneşti în drum, dimineaţa când mergi la serviciu, la şcoală, la cumpărături. Să răspândeşti pretutindeni salutări dulci, să le transmiţi tuturor bucuria ce izvorăşte din dragostea ta pentru Hristos şi Maica Domnului, care se naşte din recunoştinţa ta faţă de Acela Care cu atâta dărnicie ţi le-a dăruit pe toate, bucuria ce izvorăşte din dragostea pentru întreaga zidire, pentru copaci, pentru păsări, pentru toate câte le întâlneşti în trecerea ta.

Nu există dragoste mai dulce, mai gingaşă, mai sigură ca dragostea lui Hristos. Nu există salutare mai dulce decât cea care izvorăşte din revărsarea dragostei şi a fericirii, ce ţi-o arată Dulcele nostru Iisus!

Monahia Porfiria
Ascultă-mă!
Traducere din greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu Schitul Lacu — Sfântul Munte Athos
EDITURA EVANGHELISMOS, Bucureşti 2017