„Doamne, să Te văd!”

Duminica a XXXI-a după Rusalii
(a Orbului din Ierihon)
Evanghelia de la Luca 18,35-43

³⁵ Şi când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. ³⁶ Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta. ³⁷ Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. ³⁸ Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! ³⁹ Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! ⁴⁰ Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: ⁴¹ Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! ⁴² Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. ⁴³ Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu.

1. Bartimeu. 

Mântuitorul Se află pe ultimul Său drum spre Ierusalim, înainte de sfintele Sale patimi. Un drum ocolit, deoarece samarinenii n-au vrut să-L primească în teritoriul lor (Lc 9,53). Din Galileea, a luat-o pe valea Iordanului, până la Ierihon, de unde se va sui la Ierusalim.

Sfânta Evanghelie de la Luca ne spune că Iisus a săvârşit două mari minuni cu prilejul acestei treceri prin Ierihon: vindecarea unui orb (18,35-43) şi întoarcerea vameşului Zacheu (19,1-10).

În paralela de la Matei (20,29-34) se relatează despre vindecarea a doi orbi. Poate că numai unul dintre ei a strigat, mărturisindu-L pe Hristos şi cerând mila Lui şi de aceea ceilalţi doi evanghelişti sinoptici vorbesc numai de un orb. Sfântul Marcu ne dă şi numele lui: Bartimeu (10,46). Este vorba, de fapt, de un patronimic (adică de numele tatălui), căci Bartimeu înseamnă „fiul lui Timeu”.

Omul despre care ne vorbeşte Evanghelia acestei Duminici era cu totul sărman. Căci nu numai că era orb. Era şi cerşetor. Adică un om sărac, care trăia din mila semenilor săi. Într-adevăr, Evanghelia ne spune că acest orb „şedea lângă drum, cerşind” (Lc 10,35).

2. Ucenicii nu înțeleg. 

 Imediat înaintea acestei relatări este redată a treia prevestire a patimilor (cf. Mt 16,21; 17,22-23; 20,17-19). Mântuitorul le vorbeşte în chip precis ucenicilor Săi despre încununarea lucrării Sale mesianice prin patimi şi Înviere. Sfântul Luca ţine să noteze că „ei (Cei doisprezece, cf. v. 31) n-au înţeles nimic din acestea, căci cuvântul acesta era ascuns pentru ei şi nu înţelegeau cele spuse” (v. 34). Dacă ucenicii nu înţelegeau, cu atât mai puţin înţelegeau mulţimile. Într-adevăr, o mulţime de oameni îi făcea alai lui Iisus la trecerea Sa prin Ierihon (v. 36). Dar se pare că numai sau mai ales curiozitatea atrăgea această mulţime în preajma profetului din Nazaret. Ei nu înţelegeau nimic din fericirea de a-L vedea pe Iisus. Căci nici nu bănuiau adevărata Sa identitate. Când orbul, auzind zgomotul făcut de această mulţime, întreabă ce se întâmplă, i se spune că trece Iisus Nazarineanul. Atâta ştiau să spună aceşti oameni despre Iisus. Şi considerau că ştiu totul. Evanghelistul Ioan ne spune că atunci când Domnul a învăţat despre taina trupului şi a sângelui Său, iudeii murmurau şi ziceau: „Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa?” (In 6,42; cf. Mt 13,55; Mc 6,3; Lc 4,22). Mulţimea din Ierihon nu ştie nici ea mai mult decât că Iisus este „Nazarineanul”. Nici nu vrea să ştie mai mult şi nici nu crede că e mai mult de ştiut despre El.

3. Dar Bartimeu înțelege. 

 Impresionant şi inexplicabil pentru mintea omenească este că orbul depăşeşte această înţelegere îngustă a mulţimii. Dorind să ştie cu adevărat Cine este Cel Care trece prin faţa lui, inima i se umple de o lumină care vine de Sus şi astfel ceea ce proclamă orbul despre Iisus este o adevărată mărturisire de credinţă în mesianitatea lui. Auzind Cine trece, orbul strigă: „Iisuse, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine” (v. 38). Oamenii îl certau, ca să tacă, dar el strigă şi mai tare: „Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” (v. 39). Toate cele trei Evanghelii care relatează întâmplarea reţin strigătul în aproape aceeaşi formă, şi mai ales cu aceeaşi mărturisire a lui Iisus ca Fiul lui David. Şi în toate acest strigăt apare încă o dată, după menţiunea certării orbului de către cei din mulţime (cf. Mt 20,30-31; Mc 10,47-48). Or, „Fiul lui David” înseamnă, pentru iudeii de la începutul erei creştine, Mesia (în forma greacă: Hristos). Adeseori în scrierile Vechiului Testament Mesia (ebr. Maşiah), care în traducere înseamnă „Unsul Domnului”, adică Mântuitorul aşteptat de omenire de la început şi făgăduit prin prooroci, este prezentat ca Fiul (adică Urmaşul) lui David.

4. Orbul avea „urechi de auzit”. 

 De unde ştia orbul din Ierihon că Iisus este Mesia, Hristosul? Putem presupune că el auzise vorbindu-se despre Iisus şi despre minunile Sale. Auzind, în inima sa a început să încolţească nu numai nădejdea că, poate, Acest Tămăduitor va trece cândva şi prin Ierihon şi astfel va vindeca şi orbirea sa, ci şi credinţa în El. Cel care-L mărturiseşte acum pe Iisus ca Fiul lui David este un om credincios. Sfântul Apostol Pavel zice că „credinţa este din auzire” (Rom 10,17). Dar nu singură auzirea cu urechile trupeşti trezeşte credinţa. Pentru a deveni credincios, ai nevoie de „urechi de auzit”. Încă Isaia vorbeşte despre cei care au urechi, dar nu aud, şi au ochi, dar nu văd (Is 6,9-10). Pentru a auzi taina credinţei, e nevoie de urechi ale inimii, şi acestea străpunse de raza de lumină a Duhului lui Dumnezeu. Atunci când Petru a făcut importanta mărturisire de la Cezareea lui Filip: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt 16,16), „Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl meu Cel din ceruri” (Mt 16,17).

Putem zice acelaşi lucru şi despre orbul din Ierihon: nu trup şi sânge i-au descoperit lui taina mesianităţii lui Iisus Nazarineanul. El a auzit despre Iisus. A dorit să primească şi el vindecare de la Iisus. În inima sa a încolţit şi a crescut credinţa că Iisus este Mesia Cel aşteptat. Iar acum, el dă glas mărturisirii despre Hristos.

Prin mărturisirea sa, orbul Îl întâmpină pe Iisus în Ierihon aşa cum se cuvine să fie întâmpinat Mesia Mântuitorul. Această aclamaţie mesianică pregăteşte scena intrării triumfale a lui Iisus în Ierusalim (Lc 19,29-40). Înainte de strigătele de „Osana Fiului lui David” ale pruncilor din Ierusalim (Mt 21,15-16), răsună la Ierihon strigătul acestui prunc duhovnicesc. Iar prin acest orb şi prin minunea făcută după credinţa lui, şi „tot poporul” dă laudă lui Dumnezeu, pregătind scena cu manifestarea entuziastă a mulţimii la intrarea Domnului în Ierusalim (Lc 19,37).

5. Dinamismul credinței. 

Credinţa nu este niciodată statică. Adevărata credinţă vrea mereu mai mult. Credinciosul se vrea tot mai aproape de obiectul credinţei sale. Acelaşi lucru se poate spune despre omul credincios care este Bartimeu, orbul din Ierihon. Când aude că trece Iisus, el cere de departe mila Lui. Vrea să se apropie, desigur, dar nu poate de mulţime. Şi nu are călăuză care-l să-l ducă de mână şi să-i facă loc prin îmbulzeală. Evanghelia de la Marcu ne dă detaliul că atunci când Iisus l-a chemat la sine şi când unii din mulţime i-au spus: „Îndrăzneşte, scoală-te. Te cheamă” (Mc 10,49), „orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare şi a venit la Iisus” (v. 5). O, cu câtă bucurie răspunde el chemării lui Iisus! Şi cu câtă grabă vine la El!

„Ce voieşti să-ţi fac?”, îl întreabă Iisus. Iar orbul răspunde: „Doamne, să văd!” (Lc 18,41). El crede că Domnul poate face acest lucru mai presus de puterile omului: să-i dea vederea. Iar Mântuitorul, redându-i vederea, nu zice că face acest lucru după puterea Sa dumnezeiască, ci după credinţa celui ce fusese orb: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit” (v. 42). Minunea este, bineînţeles, o lucrare a puterii lui Hristos. Dar este nevoie de credinţa omului pentru ca această putere să se manifeste. Orbul căruia i se face după credinţa sa se alătură pilduitor unor alţi oameni lăudaţi de Mântuitorul pentru credinţa lor şi cărora li s-a făcut după credinţa lor, cum au fost sutaşul din Capernaum (Mt 8,13) sau femeia cananeiancă (Mt 15,28).

Încă un amănunt semnificativ: textul nu zice numai că credinţa sa i-a dat vederea. Ci zice: „Credinţa ta te-a mântuit”. Ajuns în faţa Domnului, orbul a înţeles că ceea ce dă El este cu mult mai mult decât vindecarea unei infirmităţi trupeşti. Credinţa sa l-a făcut să presimtă că se află în faţa Celui Care este Mântuitorul oamenilor. Şi credinţa i s-a făcut pe măsura darului fără seamăn pe care îl aduce Hristos oamenilor. De aceea, a primit vederea, dar a primit şi mântuirea. Aşa cum îl făcea credinţa să vadă acum lucrurile, vindecarea ochilor trupeşti nici nu i-ar mai fi fost de ajuns; căci izvorul din care sorbea acum este de aşa fel încât cu cât mai mult bei, cu atât mai mult însetezi. Nu te poţi mulţumi cu puţin când eşti lângă Iisus.

6. „Doamne, să Te văd!” 

 Acestei întâlniri exemplare a orbului din Ierihon cu Mântuitorul lumii, o variantă textuală îi adaugă o notă deosebit de interesantă. Într-adevăr, Diatessaron-ul lui Taţian (sec. II), această „Evanghelie din patru”, adică o combinare a materialelor din cele patru Sfinte Evanghelii într-un text unitar, realizată în siriacă, dar păstrată integral numai în traducere arabă, apare o diferenţă minoră, dar profund semnificativă. La întrebarea lui Iisus: „Ce voieşti să-ţi fac?”, orbul, după Diatessaron, răspunde: „Doamne, să Te văd!” (The Diatessaron of Tatian, Section XXXI, 33, în „Ante-Nicene Fathers”, vol. 9, ed. de A. Menzies, ediţia a patra, Peabody, Massachussets, 1994, p. 91). Pronumele adăugat în acest text dă o nouă frumuseţe întâlnirii dintre orbul din Ierihon şi Iisus. El nu numai că-L mărturiseşte ca Mesia. Şi nu numai că vrea să primească de la El vindecarea de orbire. El vrea să-L vadă pe Iisus!

Este adevărat că această variantă textuală nu are nici o şansă de a fi originală. Ansamblul vechilor copii manuscrise nu susţine această variantă. Cu toate acestea, nu putem să nu valorificăm frumuseţea unei astfel de exprimări pentru viaţa noastră duhovnicească.

7. Exemplul celor doi oameni din Ierihon care au dorit să-L vadă pe Iisus. 

 Ce poate fi mai de dorit pentru un om decât să-L vadă pe Domnul Iisus Hristos? Imediat în continuarea acestei pericope, Evanghelia de la Luca ne vorbeşte despre Zacheu, acest om mic de statură care, voind cu tot dinadinsul să-L vadă pe Iisus, s-a suit într-un copac de pe marginea drumului. Domnul i-a răsplătit această dorinţă arzătoare de a-L vedea şi n-a intrat la nimeni altcineva din Ierihon, ci numai la acest Zacheu (Lc 19,1-10). Evanghelia de la Ioan ne vorbeşte despre nişte elini care, după intrarea triumfală în Ierusalim, au dorit şi ei să-L vadă pe Iisus. Pentru aceasta s-au adresat lui Filip. Domnul s-a bucurat de dorinţa lor şi a vestit preamărirea Sa şi roada multă pe are o va aduce prin moartea Sa (In 12,20-24); este vorba, desigur, şi de roada celor mântuiţi dintre neamurile cărora le aparţineau acei elini.

Orbul a dorit să vadă. Iar când ochii i s-au deschis, primul lucru pe care l-au văzut aceşti ochi a fost faţa Domnului Hristos. Cât de fericiţi au putut fi ochii lui Bartimeu, văzând nu numai lumina zilei, ci pe Cel ce este însăşi Lumina lumii! Cât de puternic se va fi imprimat chipul lui Iisus pe retina acestor ochi creaţi din nou prin puterea credinţei în Hristos! Fostul orb nici n-a mai avut ochi pentru altceva şi pentru altcineva. Evanghelia de la Marcu ne şi spune că el I-a urmat lui Hristos: „Şi îndată a văzut şi urma lui Iisus pe cale” (Mc 10,52).

Cât de frumos este exemplul pe care ni-l dă Bartimeu! El, orbul, a văzut mai bine decât toţi ceilalţi care aveau ochi sănătoşi. A văzut mai întâi cu ochii duhovniceşti, prin credinţa Sa; cu aceşti ochi duhovniceşti L-a văzut pe Iisus, L-a cunoscut cine este El cu adevărat şi L-a mărturisit. Iar apoi, cu ochii trupeşti tot pe Iisus L-a văzut. L-a văzut aşa cum nimeni altul din mulţimea aceea nu L-a mai văzut. L-a văzut pe Iisus cum numai Zacheu L-a mai văzut, atunci când a stat în faţa Lui şi când, deodată, n-a mai fost Zacheu vameşul, ci Zacheu ucenicul.

Dacă nu dorim să-L vedem pe Mântuitorul aşa cum L-au văzut Bartimeu şi Zacheu, înseamnă că noi înşine suntem orbi. Şi deşi ne considerăm credincioşi, încă nu L-am cunoscut pe Hristos, suntem încă parte din mulţimea care se înghesuie în jurul lui Iisus fără să-L vadă şi fără să-L audă cu adevărat.

O, de am striga şi noi către Domnul aşa cum a strigat Bartimeu! El trece şi azi pe lângă noi. Poate nu auzim decât zgomotul mulţimii. Dar de ce ne tresaltă inima? Nu este, oare, chiar clipa aşteptată, nu ne cheamă la El Mântuitorul lumii? Şi nu ne întreabă, ca pe orbul din Ierihon, ce minune aşteptăm de la El? Cum nu ne ţâşneşte pe buze, dintr-un prea adânc şi îndelungat dor, răspunsul: „Doamne, să Te văd”?

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI – Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos