DESPRE FĂŢĂRNICIE

În această pericopă evanghelică (duminica femeii gârbove) vedem marea milostivire, iubirea şi puterea Domnului nostru Iisus Hristos, îndreptate spre binele femeii necăjite. Vedem în acelaşi timp şi făţărnicia brutală a mai-marelui sinagogii, auzim o acuzaţie gravă drept răspuns lui: “Făţarnice!”

Ce este făţărnicia? În ce privinţă l-a mustrat Domnul Iisus Hristos pe acest mai-mare al sinagogii? Făţărnicia – este ceva caracteristic pentru mulţi dintre noi. Făţarnic este cel care vrea să pară ce nu este de fapt.Făţarnic este cel care poartă masca evlaviei, fiind în sufletul său lipsit de orice evlavie. Făţarnic este cel care îşi exprimă dragostea şi loialitatea faţă de aproapele său, îi spune cuvinte blânde, bune, linguşitoare, dar în suflet simte ura faţă de el, urzeşte rele împotriva lui. Făţarnic este cel care ascunde de oamenii din jur toate pornirile rele, întunecate ale sufletului lui, toate gândurile întinate, şi vorbeşte cu aproapele său, prefăcându-se iubitor, curat cu inima, neavând nimic rău în sufletul său.

În ce constă făţărnicia mai-marelui sinagogii, pentru care l-a mustrat grav Domnul Iisus Hristos? În aceea că, fiind unul dintre învăţătorii poporului, conducătorul sinagogii se prezentă drept purtător al cinstei şi al dreptăţii, iar în sufletul său nu era deloc aşa. În sufletul său, după cum a arătat cuvântul rostit în timpul vindecării acestei femei necăjite, era nemilos, aspru, neiubitor de oameni, se îngrijea numai de respectarea literei legii, iar duhul legii, de dragoste faţă de aproapele, îi era străin.

Nu se cuvenea oare ca Domnul Iisus Hristos să-l mustre? Da! Şi a fost vădit de Fiul lui Dumnezeu cel fără de păcat.

În unii dintre voi, care citesc şi cunosc Sfânta Scriptură, ar trezi o nedumerire faptul că Domnul Iisus Hristos, Care nouă, creştinilor, ne-a interzis să-l numim pe aproapele nostru chiar şi cu un asemenea cuvânt nevinovat cum este „nepriceput”, Care a spus că, dacă îl vom numi pe cineva „nebun”, suntem vrednici de gheenă, Însuşi a spus nu de puţine ori cuvinte tăioase, ca şi în cazul de faţă, numindu-l pe conducătorul sinagogii făţarnic. În dese rânduri, i-a numit făţarnici pe cărturari şi pe farisei. I-a numit chiar şi şerpi, pui de năpârcă.

Odată, când Domnul Iisus Hristos a fost în Iudeea, a fost avertizat că Irod caută să-l piardă şi a fost sfătuit să plece cât mai curând de acolo. Ce le-a răspuns Domnul Iisus Hristos? El a spus calm: Duceţi-vă şi spuneţi-i acestei vulpi – astăzi şi mâine fac şi a treia zi sfârşesc. L-a numit vulpe pe Irod.

Chiar şi pe iubitul său prieten, Petru, l-a numit cu un cuvânt cumplit cum este “satana”. Mergi înapoia mea, satano, că tu cugeţi pe cele ale oamenilor, nu pe cele ale lui Dumnezeu!

Voi ştiţi că Domnul Iisus Hristos uneori Se mânia, ştiţi că El a izgonit de două ori din Templul din Ierusalim pe cei care făceau comerţ, a împrăştiat banii, a aruncat marfa pusă pe mese, a făcut un bici dintr-o funie şi i-a gonit pe cei care făceau comerţ din templu. Atât de groaznică era uneori mânia Fiului lui Dumnezeu.

Ce vom spune? Oare poate exista vreo umbră de contradicţie în Domnul Iisus Hristos? Oare a încălcat El acea poruncă pe care ne-a dat-o nouă şi potrivit căreia nu putem numi pe nimeni măcar nepriceput?

Sigur că nu! În Domnul Iisus Hristos, ce este “da-da”, nu există niciun “nu”, nu există nicio contradicţie. Ele nu pot exista în Fiul lui Dumnezeu.

Atunci cum se poate explica ceea ce am povestit mai sus?

Explicaţia este simplă: trebuie să se facă distincţie între ce a interzis Hristos şi ceea ce El însuşi a făcut. Trebuie să se facă distincţii între cuvintele de ocară şi cele de mustrare. Pentru că atunci când îi spunem aproapelui “prost”, “nebun”, ce-i arătăm fratelui nostru? Noi ne exprimăm dispreţul, îl înjosim. Iată, o astfel de ocară, o astfel de preamărire de sine în faţa aproapelui a interzis-o strict Domnul Iisus Hristos.

Dar ce înseamnă aceste cuvinte tăioase ale Domnului Iisus Hristos, despre care v-am vorbit adineauri? De ce i-a numit adesea pe oameni şerpi, pui de năpârcă, vulpi? Aceasta înseamnă că El îi mustra.

Există o mare diferenţă între ocară şi mustrare. Ocara, înjosirea aproapelui sunt strict oprite de legea lui Dumnezeu, dar mustrarea ne este necesară. Citim în Sfânta Scriptură: Nu vă faceţi părtaşi la faptele lipsite de roade ale întunericului, ci mustraţi-le!

În Epistola către Timotei, Sfântul Apostol Pavel porunceşte:

Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, pentru ca şi ceilalţi să aibă teamă. Propovăduieşte cuvântul, stăruie cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată indelunga-rabdare şi întru toată învăţătura (I Timotei 5, 20; II Timotei 4,2).

Vedeţi că mustrarea ne este poruncită de Sfântul Apostol Pavel? Nu trebuie doar să nu participăm la faptele cele rele, ci să le şi mustrăm. Şi în toate acele situaţii când Domnul Iisus Hristos a vorbit cuvinte tăioase, El mustra pe cineva. N-a înjosit demnitatea omenească a celor pe care i-a numit “vulpi” şi chiar “pui de năpârcă”. El a demascat doar minciuna lor, fiindcă făţărnicia este una dintre formele minciunii, iar tatăl minciunii este diavolul.

Domnul Iisus Hristos nu putea să nu mustre minciuna şi făţărnicia, ci întotdeauna mustra iute şi cu mânie, pentru că există o sfântă mânie, există mânia poruncită nouă de Domnul, mânia cu care trebuie să ne aprindem când vedem batjocorirea celor sfinte, mânie asemenea celei care l-a făcut pe Sfântul şi făcătorul de minuni Nicolae al Mirelor Lichiei la primul Sinod Ecumenic de la Niceea să-l lovească pe Arie peste obraz.

O astfel de mânie L-a determinat pe Domnul Iisus Hristos să izgonească cu biciul din templu pe cei care făceau comerţ. Cu o mânie sfântă şi înflăcărată S-a năpustit asupra necinstitorilor. I-a numit făţarnici pe cei care meritau aceasta, pe cei care trebuiau mustraţi înaintea întregului popor, pe cei de pe a căror faţă trebuia să fie scoasă masca bunei cinstiri, să fie demascaţi în ochii poporului şi să li se descopere minciuna. Legitim şi drept a fost pe buzele Lui cuvântul “făţarnic”, adresat conducătorului sinagogii. Legitim şi drept ar fi fost pentru El să-i numească pe toţi cărturarii şi fariseii nu doar făţarnici, ci şi şerpi, pui de năpârcă. Citiţi capitolul al 23-lea din Evanghelia după Matei şi veţi vedea cât de dreaptă este mustrarea cărturarilor şi a fariseilor, cât de bine li se potrivesc numele cu care i-a numit Domnul.

Oare nu merita Irod numele de vulpe? Pentru ce este numit vulpe? Ce este caracteristic pentru o vulpe? Se cunoaşte şiretenia ei, se cunoaşte viclenia ei, se ştie cum ea îi amăgeşte şi pe vânător, şi pe victimă. Numindu-l pe Irod vulpe, Domnul Iisus Hristos l-a mustrat pentru viclenie, pentru înclinarea lui spre trădare – acest lucru n-a fost o ocară, ci o mustrare legitimă. (…)

Şi preoţii Bisericii, după învăţătura Apostolului Pavel, trebuie să-i mustre public pe păcătoşi. Aceasta intră în obligaţia şi în datoria noastră.

Şi dacă aceasta este datoria noastră, în ce privinţă ar trebui să vă mustru pe voi, păstoriţii mei?

În multe ar trebui să vă mustru. Dar acum vă voi mustra pentru un grav păcat al nostru, nu spun al vostru, spun al nostru – păcatul judecării apropiaţilor noştri. Pentru că cine dintre voi este liber de acest păcat? Care dintre voi nu a încălcat cuvintele lui Hristos, care interzic judecarea celor de aproape? Cine dintre voi se teme din tot sufletul de aceste cuvinte? Ascultaţi-le: Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar nu bagi de seamă bârna din ochiul tău? Făţarnicule, scoate-ţi mai întâi bârna din ochiul tău!

Noi suntem mereu ocupaţi cu lucrurile cele mai mărunte, nu doar cu paiele, dar şi cu praful din ochii fraţilor noştri, iar bârnele din ochii noştri nu suntem în stare să le vedem şi judecăm de dimineaţă până în noapte şi din noapte până în dimineaţă. Mă judecă şi pe mine, arhiepiscopul vostru: mă judecaţi nu doar voi, ci mă judecă tare şi în Kirsanova, şi în Morsansk. Mă judecă cei pe care sunt îndreptăţit să-i numesc afurisiţi, mă judecă călugării pribegi, călugăriţele pribege insuflă poporului că eu nu sunt un adevărat arhiereu, că nu trebuie să mi se supună, că sunt lipsit de harul lui Dumnezeu.

Dar de ce? Pentru ce? Pentru că eu le uşurez suferinţele fraţilor noştri, care şi-au vărsat sângele pentru noi, pentru că eu mântuiesc de moarte pe mulţi dintre cei care stau nu cu un singur picior, ci cu ambele în groapă.

Domnul îmi ajută să-i scot din mormânt, Domnul mi-a dat priceperea în cele ale chirurgiei şi multă cunoaştere şi, după porunca celor doi patriarhi răposaţi – Tihon şi Serghie -, nu îndrăznesc să pun capăt activităţii mele chirurgicale.

Iar aceşti afurisiţi, care ştiu totul mai bine decât patriarhii, spun: “Ce fel de arhiereu este acesta, care astăzi slujeşte în Biserică, săvârşeşte Liturghia, iar mâine merge să verse sânge omenesc?”

Iată până la ce limită ajunge judecata, iată de câtă nedreptate sunt capabili oamenii!

Să nu ne facem vinovaţi de cumplitul păcat al judecării, fiindcă este un păcat greu, de care cu mare greutate te poţi debarasa. A intrat atât de adânc în inimile noastre, încât este greu să ne mai despărţim de el.

Ce să facem atunci? Cum ne putem elibera de acest păcat cumplit? Ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, spunând: „În cele din urmă, fraţii mei, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea Lui”.Nu nădăjduiţi singuri în voi, ci întăriţi-vă în Domnul. Numai prin puterea Lui putem scăpa de cumplitul păcat al judecării.

Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavoleşti, pentru că lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, nu împotriva începătoriilor, stăpâniilor şi stăpânitorilor acestui veac întunecat, ci împotriva duhurilor răutăţii din văzduh.

Pe cine numeşte Apostolul domnii, începătorii, stăpânitorii acestui veac?

Pe demoni, pe îngerii satanei. Precum în treapta sfântă a îngerilor există nouă cete, tot aşa şi satana are domnii, începătorii, stăpânitori ai acestui veac, duhurile răutăţii de sub cer.

Şi lupta aceasta este lupta noastră împotriva lor. Acesta este scopul vieţii noastre.

„Pentru aceasta primiţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva în ziua cea rea, astfel încât, toate trecându-le, să staţi tari”.

Ca nişte ostaşi care merg la război, îmbrăcaţi-vă în toate armele lui Dumnezeu.

Aşadar ridicaţi-vă, încingând mijloacele voastre cu adevărul, şi îmbrăcaţi-vă în armura dreptăţii. Numai cu această armură vă veţi apăra de săgeţile celui viclean şi de judecarea apropiaţilor voştri.

Şi încălţaţi picioarele voastre pregătite pentru a binevesti lumii, dar mai ales luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile aprinse ale vicleanului.

Cu scutul credinţei fierbinţi şi înflăcărate veţi putea stinge aceste săgeţi ale vicleanului.

Luaţi şi coiful mântuirii, şi sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.

Cu această sabie veţi secera toate duhurile cele rele de sub cer.

Şi dacă veţi fi întotdeauna înarmaţi aşa după cum spune Sfântul Apostol Pavel, dacă veţi fi ostaşi ai lui Hristos, apărători înflăcăraţi ai credinţei, atunci săgeţile aprinse ale celui viclean se vor depărta de la voi. Aşadar, ostaşi ai lui Hristos, înainte, înainte la luptă cu cel viclean, cu uneltirile diavoleşti, cu duhurile de sub cer! Amin.

Sfântul Luca al Crimeei

10 decembrie 1944 – din «Predici», Editura Sophia, Bucureşti, 2010