Stăteam de vorbă cu un ţăran, muncitor într-o mină de cărbuni. Îmi spunea:
– De-acum mi-am pus în rânduială gospodăria. Mi-am făcut casă nouă, grajd, şoproane; doar nişte cămări îmi lipsesc să-mi mai fac. Dar dacă voi fi sănătos, le voi termina şi pe acelea până la toamnă. După ce le voi avea şi pe astea, voi zice adio minei, voi rămâne pe lângă moşioara ce o am şi nu-mi voi mai chinui zilele pe aici.
– Bine, i-am răspuns, să-ţi ajute Dumnezeu. Dă-mi însă voie să te întreb un lucru: în cer ţi-ai făcut casă?
– În cer? mă întrebă el uimit.
– Da!
– Ba, acolo mi se pare că nu.
– Nu? Păi cum? Aici adică, unde vei vieţui cel mult 80, 90 de ani, ţi-ai făcut de toate, iar dincolo, unde vei trăi veşnic, nimic? Se poate?
Mă privi, neştiind ce să-mi răspundă.
– Vezi, dragul meu, i-am zis, cât de neînţelepţi suntem noi? Pentru clipa de viaţă ce o trăim aici pe pământ ne trudim, alergăm, strângem şi, de multe ori „când lumea am dobândit-o”, trebuie să plecăm, să le lăsăm pe toate, iar pentru viaţa de veci, care niciodată nu se va sfârşi, de-atâtea ori nici nu voim să ne interesăm. Oare nu suntem noi nebuni lucrând astfel?
– Ba chiar aşa, îmi răspunse. Uităm de suflet, de parcă n-am mai muri niciodată.
Şi rămase omul meu pe gânduri...
Ioan Capătă
din „Roadele Duhului”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!