PREDICA DE ANUL NOU A PATRIARHULUI ROMÂNIEI

 

De Anul Nou, oamenii își doresc și își urează: Un An nou fericit! sau: La mulți ani cu sănătate și fericire! sau:  Ani mulți și buni!

Este firească și frumoasă urarea de mai sus, dar și întrebarea: Cine ne dăruiește ani mulți și buni, cu sănătate și fericire? Răspunsul omului credincios este acesta: Dumnezeu Cel Veșnic și Bun, izvorul vieții, al bucuriei și al fericirii.

Din acest motiv, trecerea dintre ani trebuie întâmpinată mai întâi, cu Rugăciune la miezul nopții și apoi, dacă se dorește, și cu Revelionul citadin sau cu Veghea obiceiurilor tradiționale de la sat.

Astfel urmăm înțelepciunea poporului român exprimată în cuvintele „Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu”, precum și hotărârea Sfântului Sinod din data de 17 februarie 2011, care a aprobat rânduiala Slujbei ce se săvârșește în noaptea trecerii dintre ani. Aceasta conține, în principal, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, rugăciuni de mulțumire și rostirea unui cuvânt despre sfințirea timpului.

Astfel, Slujba Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, săvârşită la trecerea din Anul Domnului sau Anul mântuirii 2012, în Anul Domnului sau Anul mântuirii 2013, ne arată importanţa sfinţirii timpului vieţii noastre, prin chemarea numelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel prin Care s-a făcut lumea (cf. Ioan 1, 3) și veacurile (cf. Evrei 1, 2), încât El este numit și Împăratul veacurilor.

Locul cel mai potrivit pentru petrecerea anului vechi şi întâmpinarea anului nou este Biserica lui Hristos, ea fiind mediul de întâlnire a timpului cu veşnicia, aşa cum s-au întâlnit ele mai întâi în Persoana Cuvântului întrupat sau a Fiului veșnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om viețuitor în timp, pentru a dărui oamenilor mântuirea și viața veșnică din Împărăția Cerurilor.

În Biserică, timpul sfințit prin rugăciune și fapte bune ca întâlnire a omului cu Dumnezeu oferă credincioşilor posibilitatea mântuirii și a participării lor la viaţa veşnică. Pentru Biserică, timpul vieţii prezente are un singur sens: el este timpul mântuirii: „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii!” (2 Corinteni 6, 2).

Prin urmare, în Ortodoxie, fiecare an este „anul mântuirii”,  fiecare lună, fiecare săptămână, fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipă este timp favorabil pentru mântuire.

De aceea, Biserica ne îndeamnă să privim cu încredere şi speranță, dar şi cu responsabilitate şi gravitate, fiecare clipă a vieţii prezente, preţuind-o ca fiind timp favorabil iertării păcatelor, timp al ridicării, timp al sfințirii vieții, timp al înmulțirii darurilor primite de la Dumnezeu, timp al pregătirii pentru a dobândi viața veșnică.

1. Întrucât iconomia sau planul dumnezeiesc al mântuirii oamenilor se desfășoară în timp, timpul Bisericii este o continuă actualizare sau înnoire în Duhul Sfânt a lucrării mântuitoare a Domnului Iisus nostru Hristos. Desigur, evenimentele unice și irepetabile ale Întrupării, Naşterii, Răstignirii și Învierii Domnului Iisus Hristos au avut loc în momente precise ale istoriei mântuirii, „în vremea aceea”.

Însă, întrucât „Iisus Hristos, ieri azi și în veci, este același” (Evrei 13, 8), El Se face prezent și oferă timp de mântuire tuturor generaţiilor până la sfârșitul veacurilor: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28,20).

El are puterea de a deschide timpul liturgic şi de a Se pune înăuntrul fiecărei clipe, ca adevăratul conţinut al tuturor evenimentelor şi al Sfintelor Taine creştine (Cf. Paul Evdokimov, L’Orthodoxie, Ed. Delachaux et Niestlé, Neuchâtel, Paris, 1959, p. 208).

2. Întâlnirea credincioşilor cu „vremea aceea” şi regăsirea tuturor în aceeaşi comuniune cu momentele sfinte ale istoriei mântuirii şi cu sfinţii din toate timpurile nu sunt o simplă încercare de transpunere pe cale de rememorare, ci sunt o trăire aievea, în prezent, prin harul divin, a evenimentelor săvârşite de Hristos Domnul în trecut.

Astfel, în Biserică, se oferă posibilitatea transcenderii timpului fizic, „devenind contemporani reali ai evenimentelor biblice…Nu este vorba deloc de repetiţie umană, ci prin contemporaneitate liturgică noi comunicăm dincolo de timp cu ceea ce rămâne o dată pentru totdeauna” (Paul Evdokimov, op.cit. p. 241 şi 242).

În acest sens, pentru Ortodoxie, în fiecare an, „Hristos Se naşte”, nu doar: „S-a născut”!

De aceea, credincioşii trăiesc duhovnicește sărbătoarea ca pe un fapt prezent al întâlnirii lor cu Hristos Cel veșnic viu.

De asemenea, în rugăciunile de la împărtăşirea cu Trupul și Sângele Domnului Hristos, noi Îi cerem zicând: „Cinei Tale, celei de Taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte…” .

Iar în cadrul unei zile liturgice este evocată simbolic şi reînnoită spiritual întreaga istorie a mântuirii, și anume prin rânduiala celor Şapte Laude, așa cum se săvârşeşte ea în mânăstiri şi catedrale chiriarhale (Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia plus Ceasul 1 şi Ceasurile 3,6,9).

Prin urmare, cele Șapte Laude ne amintesc în fiecare zi de istoria mântuirii, de la cele mai îndepărtate începuturi ale ei (crearea lumii şi a omului), până  la sfârșitul lumii prezente, când Hristos, Mirele Bisericii, va veni întru slavă să judece vii și morții (cf. Matei 25, 31-46) și să dăruiască oamenilor viața veșnică, într-un cer nou și un pământ nou (cf. Apocalipsă cap.3).

Numărul şapte al Laudelor ne aduce aminte de cele șapte zile (etape) ale creaţiei, de cele şapte zile ale săptămânii și de cele şapte daruri ale Duhului Sfânt Care sfințește spațiul și timpul.

Timpul se sfințește prin rugăciune ca legătură a omului cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt. În această privinţă, este semnificativ faptul că Biserica Ortodoxă are în cultul ei cartea numită „Ceaslovul”, potrivit căreia, rugăciunea ritmează ca un orologiu timpul duhovnicesc al credinciosului.

În plus, Calendarul cu fiecare zi sfinţită de pomenirea sfinţilor din calendar, cu fiecare lună, cu fiecare sărbătoare, este fereastra sau ecranul prin care privim duhovnicește timpul, ca timp sfinţit sau timp orientat spre viața veșnică.

Însă timpul mântuirii se prezintă sub mai multe aspecte. El este timpul pocăinţei, timpul despătimirii, timpul rodirii şi al sfințirii omului prin legătura sa permanentă cu Dumnezeu Cel sfânt și veșnic, încheindu-se cu acel „sfârşit creştinesc” sau timpul trecerii la viaţa veşnică din Împărăția Cerurilor. Acolo vor străluci, etern, ostenelile duhovnicești ale vieţii pământești şi se va arăta deplin lumina lor harică primită de la Dumnezeu.

Valoarea unică a timpului pocăinţei, ca dar pentru dobândirea mântuirii, nu poate fi exprimată deplin în cuvinte, deoarece acest timp cuprinde însăși taina iubirii milostive și mântuitoare a lui Dumnezeu.

Elocvent în această privinţă este cazul tâlharului de pe cruce, care s-a mântuit în ultima clipă a vieţii sale (cf. Luca 23, 43) sau pilda ultimilor lucrători din vie care au fost răsplătiţi ca și primii lucrători, deşi au venit în al unsprezecelea ceas (cf. Matei 20, 1 – 16).

La fiecare Sfântă Liturghie noi cerem lui  Dumnezeu: „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi”, sau cerem să ne dăruiască „sfârşit creştinesc vieţii noastre”, cu nădejdea folosirii timpului rămas al vieţii noastre, ca timp al mântuirii.

În acest sens, Sfântul Isaac Sirul ne spune că viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii (Vezi Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Ed. Buna-Vestire, Bacău, 1997, p.190 – rezumat – ).

Deci, timpul pe care îl avem la dispoziţie poate fi timpul căderii sau timpul ridicării. Poate fi timpul rodirii sau timpul risipirii darurilor primite prin naştere ca: sănătate, inteligenţă, frumuseţe ș.a.

De asemenea, darurile primite la Botez  ca daruri ale Duhului Sfânt pot fi înmulţite sau pot fi risipite.

Totul depinde de noi, de credința, voința și lucrarea noastră, dacă sfinţim timpul prin rugăciune, pocăință și fapte bune sau profanăm și pierdem timpul vieții noastre prin nepăsare, lenevire și amânare.

Să ne rugăm Preasfintei Treimi, Maicii Domnului și tuturor sfinților să ne ajute să dobândim bucuria sfinţirii timpului vieții noastre pământești, ca timp al mântuirii și al pregustării vieții veșnice din Împărăția Cerurilor.

Hristos Domnul, Împăratul veacurilor, să vă dăruiască tuturor celor care vă rugați, la trecerea  dintre ani și în tot anul, sănătate şi mântuire, pace și bucurie, să binecuvânteze familiile și activităţile dumneavoastră și să vă împlinească toate dorinţele de bine, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria sfinților.

Întru mulţi şi fericiţi ani, cu spor în credință și în fapte bune!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române