Lucrarea Domnului în Ierihon

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

la Duminica a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon):

‘În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Și el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine! Și oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Și tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.’ (Luca 18, 35-43).

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXXI-a după Rusalii ne prezintă vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos în apropierea orașului Ierihon.

Orașul Ierihon, care se traduce prin ‘oraș al parfumurilor’ sau ‘al palmierilor’, este o așezare străveche din Țara Sfântă, situat în apropierea graniței dintre Israel și Iordania.

‘Ierihonul din Vechiul Testament este identificat în general cu Movila Tell es-Sultan din zilele noastre, la aproximativ 16 km N-V de gura de vărsare actuală a Iordanului în Marea Moartă, la 2 km N-V de Ierihonul modern (satul er-Riha) și la vreo 27 km N-E de Ierusalim. Movila impunătoare, în formă de pară, este lungă de vreo 400 m de la N la S și lată de circa 200 m la capătul de N și înaltă de vreo 20 m. Ierihonul irodian și din perioada Noului Testament este reprezentat de movilele de la Tulul Abu el-Alayiq, la 2 km V de localitatea modernă er-Riha (Ierihonul de azi), și astfel este la Sud de Ierihonul Vechiului Testament. Munții Iudeii se înalță abrupt din câmpiile Ierihonului la o depărtare mică spre Vest.’ 1

Considerat ca fiind cel mai vechi oraș din lume, Ierihonul a intrat în istoria biblică odată cu sosirea poporului evreu în pământul făgăduinței. În secolul al XIII-lea înainte de Hristos, vechea cetate canaanită a Ierihonului a fost cucerită de Iosua după ce acesta împreună cu tot poporul lui Israel au înconjurat de șapte ori cetatea în sunet de trâmbițe. Acest eveniment istoric al ocupării cetății de către poporul evreu este prezentat în Cartea lui Iosua Navi din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament (cf. Iosua 2-6). După ce au rătăcit prin deșertul Sinai vreme de 40 de ani, israeliții s-au pregătit să treacă râul Iordan pentru a intra în Țara Făgăduinței, situată dincolo de Ierihon. Înainte de a face trecerea, Iosua, succesorul lui Moise, a trimis doi spioni care au intrat în oraș. Spionii au scăpat de a fi prinși prin ajutorul desfrânatei Rahab, care locuia în zidul orașului. Tot de la ea spionii au primit și informații prețioase cu privire la Ierihon. Deși Iordanul se revărsase în perioada în care israeliții aveau să treacă, apa a încetat să mai curgă, în chip minunat, astfel încât toți au trecut ‘pe pământ ca pe uscat’. Apoi au mers în jurul orașului fortificat zilnic, timp de șapte zile suflând în șapte trâmbițe și strigând. În ziua a șaptea, zidurile s-au dărâmat, iar israeliții au pătruns în oraș trecând totul prin foc și sabie.

Distrus de invazia israeliților și apoi de intemperiile vremurilor, Ierihonul din timpul lui Iosua nu a mai fost reconstruit timp de câteva secole. După aproximativ 400 de ani, în timpul domniei regelui Ahab (cca 874/3-853 î.Hr.), Hiel din Betel a întemeiat din nou Ierihonul (cf. III Regi 16, 34). Acest Ierihon a fost cel din timpul lui Ilie și Elisei (cf. IV Regi 2, 4-5; 18-22). În câmpia Ierihonului, babilonienii l-au prins pe Sedechia, ultimul rege al regatului Iuda (cf. IV Regi 25, 5). Se pare că babilonienii au distrus mare parte din orașul Ierihon, după exilul babilonian continuând să existe doar un Ierihon modest.

Ierihonul Noului Testament este situat la aproximativ 2 km de vechiul Ierihon, în locul numit Tulul Abu el-Alayiq. Aici, datorită climei mai calde, Irod cel Mare (40/37-4 î.Hr.) a construit un palat de iarnă dotat cu apeducte, un hipodrom și un teatru. De asemenea, a înfrumusețat zona cu plantații de palmieri și balsam, care aduceau venituri importante regatului.

Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos, Ierihonul era locul de întâlnire al evreilor care veneau din Pereea și din Galileea, și împreună mergeau spre Ierusalim la templu, pentru a sărbători Paștele. Sfânta Evanghelie ne mărturisește că și Domnul Iisus Hristos a trecut de mai multe ori prin acest oraș în drumul său spre Iordan sau Ierusalim.

În partea de apus a Ierihonului se înalță muntele Carantania, locul în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost dus de către Duhul în pustiu pentru a fi ispitit de diavol (cf. Matei 4, 1-11). După Botezul Său în Iordan, Mântuitorul Iisus Hristos merge în muntele Carantania să postească și să se roage înainte de a binevesti Legea Nouă, adică Evanghelia. Prin post și rugăciune, Iisus, ca Om, se luptă cu diavolul și respinge ispitele acestuia. În primul rând, respinge ispita sau tentația de a reduce existența umană la nivelul biologic al hranei trupești, și afirmă necesitatea comuniunii spirituale a omului cu Dumnezeu, definitorie pentru demnitatea și identitatea omului de ființă spirituală, creată după chipul lui Dumnezeu. Apoi, Iisus respinge tentația afirmării de sine egoiste a omului, fără iubire milostivă față de alții, precum și tentația stăpânirii sau dominării lumii materiale în uitare și despărțire de Dumnezeu sau în stare de robie față de diavol. Prin postul Său, Iisus ne arată că omul este cu adevărat liber și împlinit numai în comuniune cu Dumnezeu Cel Sfânt, veșnic și infinit. În felul acesta, Iisus este noul Adam, Cel ce, prin postire, smerenie și ascultare de Dumnezeu, corectează, vindecă și ridică pe Adam cel vechi, cel căzut din Rai din cauza neascultării de Dumnezeu, nepostirii în relație cu materia, și nepocăinței pentru greșeală. Faptul că Iisus postește, se roagă și respinge ispitele diavolului îndată după Botezul Său în Iordan ne arată că harul și lucrarea Botezului, ca legătură spirituală a omului cu Dumnezeu se mențin în om prin post, rugăciune și trezvie duhovnicească. Hrana spirituală adevărată este mai întâi împlinirea voii Tatălui ceresc: ‘Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui’ (Ioan 4, 34).

În apropiere de cetatea Ierihon, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă pe orbul din Evanghelia de astăzi, redându-i acestuia vederea trupească și sufletească. 

Acest episod al vindecării orbului ne arată, în fraze scurte, o lucrare mare a lui Dumnezeu care izvorăște din milostivirea Lui cea negrăită și nemărginită față de omul suferind. Când orbul aude că o mulțime de oameni trec pe cale, el întreabă ‘ce este aceasta?’ (Luca 18, 36). I-au spus că ‘trece Iisus Nazarineanul’ (Luca 18, 37). Îndată ce a aflat cine trece pe drum, orbul a simțit în sufletul său că unica șansă a vieții sale, adică a vindecării sale, este Iisus Nazarineanul. El a înțeles că este vorba despre Iisus Cel ce a vindecat o mulțime de bolnavi, ajutându-i astfel să-și schimbe viața lor nefericită. De aceea, orbul nu a mai întrebat cine este Iisus, ci îndată a început să strige: ‘Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine!’ (Luca 18, 38).

După ce acest om nevăzător sau orb s-a apropiat de Iisus, El l-a întrebat: ‘Ce voiești să-ți fac?’ (Luca 18, 41), iar orbul a răspuns: ‘Doamne, să văd!’ (Luca 18, 41). În auzul tuturor, orbul cere, de fapt, ceea ce nimeni altul dintre oameni nu-i poate da, decât numai Iisus Nazarineanul, adică sănătatea ochilor sau vederea. Atunci, Iisus i-a zis orbului: ‘Vezi! Credința ta te-a mântuit’ (Luca 18, 42). În clipa aceea, i s-au deschis orbului ochii și îndată a văzut și mergea după Iisus. Prin această vindecare înțelegem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent la suferința celor bolnavi, că El ascultă mai ales acele cereri sau rugăminți ale bolnavilor care izvorăsc din credință puternică și rugăciune stăruitoare. Adesea, Iisus, înainte de vindecarea unor bolnavi, vrea să constate cât de mare este credința lor. De ce? Pentru ca ei să conlucreze cu El în vindecare, adică să participe cu toată voința și dorința lor la primirea darului sănătății depline. Cu alte cuvinte, Iisus voiește ca, odată cu refacerea sănătății oamenilor, să se refacă și legătura personală a acestora cu Dumnezeu, Izvorul vieții și al tuturor darurilor benefice pentru om.

De aceea, Iisus îl întreabă pe orb: ‘ce vrei să-ți fac?’, nu ‘ce vrei să-ți dau?’. Deci, Iisus nu dăruiește omului daruri materiale exterioare lui, ci îi schimbă starea vieții acestuia, îl ridică pe om din starea rea în care acesta se află la o viață nouă binecuvântată! Evanghelia ne mai spune, în cuvinte simple, dar profunde, că orbul de la Ierihon, după ce a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, adică după ce i s-a schimbat în bine starea vieții lui nefericite, a mers după Iisus și a arătat recunoștință: ‘mergea după El, slăvind pe Dumnezeu’ (cf. Luca 18, 43). Înțelegem acum de ce, la început, Iisus nu S-a dus lângă orbul care-L chema la marginea drumului, ca să-l vindece acolo, ci a poruncit ca acesta să fie adus lângă El, în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, Iisus știa că orbul, odată vindecat, va merge cu El pe același drum al binevestirii iubirii milostive a lui Dumnezeu față de oameni.

Din cerșetor de la marginea drumului ajutat de alții din milă, orbul de la Ierihon devine un misionar-mărturisitor, preamărind pe Dumnezeu Cel mult milostiv Care l-a vindecat prin omul Iisus din Nazaret.

Când Mântuitorul Iisus Hristos vindecă pe demonizatul din ținutul Gadarenilor, omul vindecat atunci cerea Mântuitorului să-l ia cu Sine. Dar Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: ‘Întoarce-te la casa ta și spune tuturor cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu’ (Luca 8, 39). De ce? Pentru că acest om trebuia să fie văzut ca fiind sănătos tocmai în acele locuri în care lumea l-a cunoscut când pătimea mult, întrucât era chinuit de demoni. Trebuia ca lumea să-l vadă ca fiind om vindecat și pașnic, readus la demnitatea lui de chip al lui Dumnezeu, de ființă liberă în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.

Însă, în cazul de față, Mântuitorul Iisus Hristos nu spune orbului de la Ierihon pe care l-a vindecat: ‘rămâi unde te afli acum sau mergi la casa ta’, ci îl lasă să-L urmeze, să meargă cu El în cetatea Ierihonului. De ce? Ca omul acesta să vadă cetatea cu ochii săi sănătoși, iar cei din cetate să-l vadă vindecat pe cel care mai înainte, orb fiind, stătea în afara cetății pentru a cerși mâncare sau bani la marginea drumului. Dar și pentru că, în cetatea Ierihonului, Mântuitorul vine să vindece un alt om, și anume pe vameșul Zaheu, care, deși vedea bine cu ochii trupului, avea totuși sufletul orbit de patima lăcomiei de bani și de averi (cf. Luca 19, 1-10). Așadar, orbului care cerșea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Iisus Cel milostiv i-a schimbat viața după ce a cunoscut credința și stăruința acestuia în rugăciune, iar vameșului Zaheu din Ierihon, Iisus i-a vindecat și schimbat viața, iertându-i păcatele, după ce a constatat pocăința și dărnicia lui pentru cei săraci și pentru cei păgubiți de el.

Acest Zaheu, mai-marele vameșilor (cf. Luca 19, 1-10), era un om lacom și dornic să se îmbogățească cu orice preț. El impunea dări mai mari decât se cuveneau. Luând astfel din bunurile altora, el a nedreptățit pe mulți. Prin urmare, și-a atras disprețul și ura tuturor concetățenilor, tuturor vecinilor și tuturor locuitorilor orașului Ierihon. Desigur, Zaheu era în plus disprețuit și pentru că se punea în slujba unei stăpâniri străine, adică a stăpânirii romane în Israel. Iar Mântuitorul Iisus Hristos, văzând că Zaheu Îl caută, dintr-o curiozitate foarte tainică, urcându-se într-un sicomor, i-a zis: ‘Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta’ (Luca 19, 5). Însă, în momentul în care Iisus a intrat în casa sa, oamenii din jur au cârtit și L-au judecat pe Mântuitorul, considerând că nu trebuia să intre în casa unui om atât de păcătos și de lacom ca vameșul Zaheu. Dar tocmai această neașteptată bunătate a lui Hristos față de vameșul Zaheu, pe care, desigur, acesta n-o merita, și cinstea acordată lui l-au surprins, tocmai pentru că el nu le merita. Când Mântuitorul Hristos S-a autoinvitat în casa lui Zaheu, a produs o schimbare în acesta. Bunătatea nemeritată care i S-a arătat acestui om aspru și lacom a produs în el pocăință și dărnicie. Avem de-a face aici cu un om care se pocăiește nu pentru că a fost certat, nici pentru că ar fi fost pedepsit în vreun fel, ci pentru că a fost onorat cu bunătate și cinste, deși nu le merita. Copleșit de milostivirea, de bunătatea și de generozitatea Mântuitorului Iisus Hristos, vameșul Zaheu s-a schimbat într-o clipă și a zis către Domnul: ‘Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, și dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit’. Atunci Mântuitorul a zis către el: ‘Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam’ (Luca 19, 8-9), adică fiu al credinței.

Vameșul Zaheu este singurul bogat despre care Evanghelia după Luca spune clar că s-a mântuit pentru că a devenit milostiv.

De asemenea, cetatea Ierihon mai este amintită în Noul Testament când Mântuitorul Iisus Hristos a rostit Pilda samarineanului milostiv (cf. Luca 10, 25-37). În această pildă, Sfinții Părinți ai Bisericii au văzut însăși taina mântuirii neamului omenesc. Omul care cobora de la Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari, fiind dezbrăcat, rănit și lăsat aproape mort, reprezintă neamul omenesc, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi, adevărați tâlhari răpitori și ucigași de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Astfel, omul păcătos decade, devine aproape mort sufletește și coboară spre moarte biologică, pentru că ‘plata păcatului este moartea’ (Romani 6, 23). Totuși, el trebuia să fie ajutat ‘pe calea vieții’, adică în cursul istoriei mântuirii, de către preoții și leviții Vechiului Testament. Însă aceștia au devenit cu timpul învățători formaliști și ritualiști ai Legii Vechi, fiind incapabili să unească adevărul credinței cu iubirea milostivă, ca să aducă omului căzut în boala păcatului harul mântuitor care-l vindecă și îi dăruiește viață veșnică. Ceea ce l-a distins pe samarineanul călător de preotul și levitul Legii Vechi, cei care l-au ignorat pe omul căzut între tâlhari, este milostivirea sau bunătatea sufletului său. Această faptă bună a Samarineanului milostiv, care este chip al Mântuitorului Iisus Hristos, înseamnă ridicarea sau vindecarea naturii umane, căzută în păcat și rănită de patimi.

Potrivit tradiției, în secolele II-III după Hristos, în orașul Ierihon exista o populație în majoritate creștină și chiar o episcopie ortodoxă. Împăratul Constantin cel Mare (306-337) și mama sa Elena au construit în zonă mai multe locașuri pentru închinare, iar în împrejurimi existau foarte multe lavre și peșteri în care trăiau renumiți călugări și pustnici. Acest fapt l-a determinat pe împăratul Justinian (527-565) să construiască sau să întemeieze aici alte locașuri de închinare și case de găzduire pentru pelerini. În secolele următoare, așezămintele creștine de aici au fost întreținute cu mari sacrificii, întrucât regiunea binecuvântată și bogată de aici era deseori prădată de năvălitorii din răsărit. Odată cu venirea perșilor, în anul 614, și cu venirea arabilor musulmani, în anul 638, aceste locașuri bisericești au fost distruse, iar populația creștină a fost ucisă sau alungată. Este important de menționat că pe valea Hozevei din apropierea Ierihonului perșii au omorât numai în anul 614 peste trei mii de călugări, martirizați pentru credința lor în Hristos. Deși prin secolul al XII-lea cruciații au încercat să restabilească faima creștină a orașului Ierihon, totuși ținutul a rămas în scurt timp izolat și ocupat de musulmani până după Primul Război Mondial, când Ierihonul a început să recapete oarecum gloria de altădată.2

În anul 1995, datorită mulțimilor de pelerini români care vizitau Țara Sfântă, s-a decis construirea unui Așezământ românesc la Ierihon, prin grija deosebită a Părintelui Arhimandrit Ieronim Crețu, superiorul Așezămintelor românești de la Locurile Sfinte (Ierusalim, Iordan și Ierihon). Terenul pentru viitorul așezământ a fost donat de un credincios ortodox român, domnul Dumitru Samoilă, iar lucrările de construcție au început în anul 1999, cu sprijinul financiar al Patriarhiei Române, al Statului Român și al multor pelerini donatori. La construcția propriu-zisă au ajutat foarte mult, în mod gratuit, muncitorii români aflați în acea perioadă în Israel. Acum, așezământul are o biserică și un paraclis pentru săvârșirea sfintelor slujbe și un cămin pentru primirea pelerinelor români, lucrările fiind aproape finalizate.

Construirea acestui așezământ românesc a fost motivată și de faptul că în apropierea orașului Ierihon este situată Mănăstirea ‘Sfântul Gheorghe Hozevitul’, în a cărei biserică se află moaștele Sfântului Ioan Iacob de la Neamț (1913-1960), care la 8 august 1980 au fost găsite neputrezite în peștera ‘Sfânta Ana’ din pustiul Hozeva, locul unde s-a nevoit el în ultimii ani ai vieții sale pământești. Sfântul Ioan Iacob a fost trecut în rândul sfinților din calendar de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa de lucru din 20 iunie 1992, având ca dată de prăznuire ziua de 5 august.

În prezent, Sectorul de pelerinaje al Patriarhiei Române organizează periodic pelerinaje în Țara Sfântă, iar pelerinii români sunt cazați la Așezământul românesc de la Ierihon, unde pot asculta Sfânta Liturghie în limba română, se pot spovedi și se pot împărtăși. Iar apoi pot vizita locurile biblice în care Hristos Domnul a predicat Evanghelia și a săvârșit multe minuni, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor. Astăzi, pelerinajele la Ierihon și la alte locuri sfinte ajută la întărirea credinței, sporirea evlaviei și aduc multă bucurie celor care pășesc pe urmele Mântuitorului Iisus Hristos și ale sfinților Săi. Amin.

Note: 1 Cf. Dicționar Biblic, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995, p. 557.
2 Site-ul Așezămintelor românești de la Ierusalim, Ierihon și Iordan: http://www.jerusalem.ro/ierihon.htm.

sursa: http://patriarhia.ro