Maicã pururea-fecioarã

În teologia ortodoxă se întâlnesc adesea  sintagme care, prin aspectul lor de un insolit derutant, ies de sub lespedea înţelegerii obişnuite. În realitate însă ele se dovedesc cât se poate de inspirate şi de o evidenţă bine cumpănită. Şi, de altminteri, acestea sunt cele mai potrivite şi singurele posibilităţi de exprimare a chipului în care cele ce vin din inima lumii de dincolo le cheamă pe cele de aici pentru a se înfrăţi.

Astfel, Iisus Hristos este numit Fiul lui Dumnezeu şi deopotrivă Fiul Omului fiindcă în persoana Sa, ca într-un tot pe deplin solidar cu sine însuşi, cele două naturi: divină şi umană, se îngemănează şi totodată, fără a se război sau a se topi una în cealaltă, îşi păstrează fiecare în chip nealterat specificitatea proprie. Prin aceasta Iisus Hristos este înfăţişat în unicitatea persoanei Sale, în care natura Lui dumnezeiască S-a înveşmântat deplin în cea omenească. „Dar”, afirmă şi limpede şi repede şi neted Sfinţii Părinţi de la Calcedon, „fără ca natura Lui dumnezeiască să devină omenească şi fără ca natura Lui omenescă să devină dumnezeiescă. Dimpotrivă, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut S-a făcut cunoscut în două naturi fără amestecare şi fără schimbare, neîmpărţit şi nedespărţit, în aşa fel încât unirea lor nu a desfiinţat deosebirea dintre ele. Dimpotrivă, însuşirile fiecărei naturi au rămas statornic unite într-o singură Persoană, Care este Fiul, Unul-Născut, Dumnezeu şi Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos”.

Printr-o de mult consacrată drept teologic ireproşabilă sintagmă, Preasfânta Maria este agrăită Maică purureafecioară. În acest crâmpei de sintagmă se cuprinde, aşa cum sufletul se cuprinde, câteodată, într-un picur chihlimbariu de lacrimă, întreaga învăţătură despre rostul şi importanţa ei în mântuirea lumii. Fecioria şi maternitatea definesc femeia în ceea ce are ea mai specific. Prin feciorie, în făptura ei se reflectă o fărâmă din curăţia luminii care grăieşte despre lucruri de mintea omului nebănuite şi, cu atât mai puţin, gândite.

Dacă fecioria înseamnă neprihană trupească, ea înseamnă deopotrivă şi delicateţe sufletească, însuşiri întruchipate în mod desăvârşit în persoana Preasfintei Maria. Mulţumită acestui lucru ea a fost cu totul vrednică de alegerea lui Dumnezeu, Care prin îngerul Gavriil venind din spaţii cu alt soi de lucruri, alcătuiri şi noime, i-a adresat cuvinte care nu se vor uita cât va fi să fie lumea lume: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!” (Lc 1, 28).

În acest chip, „prin Maica Sfântă, Divinitatea a atins materialitatea acestei lumi”, accentua cu adâncă şi nedezminţită pătrundere Sfântul Chiril al Alexandriei. Pentru că ea este uşa despre care Iezechiel cu glas limpede, ridicat a încredinţare, spunea: „Uşa aceasta nu se va deschide şi nimeni nu va trece prin ea, căci Domnul, Dumnezeul lui Israel, va intra printr-însa, de aceea ea va rămâne încuiată” (Iz 44, 2).

Pururea-fecioria Maicii Domnului, una din minunile minunatei creaţii a lui Dumnezeu, a constituit preocuparea de căpătâi a tuturor Părinţilor Bisericii. Împărtăşind una şi aceeaşi credinţă şi invocând cuvinte marmorate cu scânteieri de adevăr, de adevăr de netăgăduit, toţi, fără a pregeta câtuşi de puţin, au arătat, fiecare în modu-i propriu, că această stare prodigioasă a fost cât se poate de reală.

Sfântul Grigorie Teologul, bunăoară, prin cuvinte îndelung şlefuite şi curate ca lamura luminii, a scos în relief că: „Hristos S-a născut dintr-o femeie, dar femeia era fecioară. Naşterea lui Hristos în sine era omenească, dar naşterea Lui dintr-o fecioară era dumnezeiască. În firea Lui omenească, Hristos nu avea tată, iar în firea Lui dumnezeiască, Hristos nu avea mamă. Or acestea ţin de dumnezeire”1 .

Tertulian, prin cuvinte cărora le cerea să dezvăluie adevărul ascuns în spatele lor, glăsuia: „Pururea-fecioria Mariei este urmarea faptului că ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a numit pe Sine şi Fiul Omului. Hristos nu ar fi putut afirma aceasta despre Sine dacă nu ar fi fost cu adevărat Fiul Omului. Şi El nu ar fi fost Fiul Omului dacă nu S-ar fi născut dintr-un om, tată sau mamă. Însă El nu ar fi putut avea un om drept tată, devreme ce S-a născut dintr-o fecioară”.

Pentru Proclu, pururea-fecioria Maicii Domnului a fost cu putinţă pentru că Cel ce S-a născut din sângiuirile ei nu a fost zămislit după şarturile naturii omeneşti. Şi pentru a nu rămâne vreo umbră de îndoială, pe deplin îndreptăţit, el sublinia că: „Emanuel se cuvenea să deschidă porţile firii ca om, dar, ca Dumnezeu, nu a ştirbit fecioria Maicii Sale”2 .

Mai clar şi mai pe înţeles, referindu-se la pururea-fecioria Maicii Domnului, Fericitul Augustin a denumit această stare virgo perpetua. Apoi cu vorbe limpezi, cumpănite, simple şi tot pe atât de lesne inteligibile, el a adăugat că: „Maria a fost şi a rămas fecioară de la zămislirea Fiului ei şi după aceea continuu”3 .

Potrivindu-şi gândul cu gândul Fericitului Augustin, Sfântul Gherman prin cuvinte meşteşugite şi pe deplin lămuritoare arăta că starea respectivă de neîntâlnit la oameni, necum de înfăptuit, „nu era numai de natură trupească, ci şi duhovnicească. Întrucât această stare exprimă puritatea întregii făpturi a Mariei: înainte de naştere, în naştere şi după naştere”4 . De aceea Maria se cuvine cinstită atât pentru că ea ilustrează chipul desăvârşit al fecioriei prin tot ce îi este mai specific: curăţia sufletească, neprihana trupească şi deplina ascultare de Dumnezeu. Cât şi pentru că ea reprezintă modelul egal de desăvârşit al maternităţii. Graţie acestui lucru Fecioara Maria este numită „Mama lui Iisus” (Mt 1, 12) sau „Maica Domnului” (FA 1, 14).

Aceste sintagme înzestrate cu puterea adevărului arată că: „Maternitatea divină a Fecioarei Maria reprezintă garanţia umanităţii şi dovada istoricităţii persoanei lui Hristos. Fără această naştere, Hristos nu ar fi putut veni în lume şi toate relatările despre viaţa, faptele şi învăţătura Lui s-ar evapora în aburii inconsistenţi ai mitului”5 .

Dar mai vârtos decât orice, sintagmele respective într-o sinteză şi într-un acord al lor deplin, ca într-un necurmat flux şi reflux, pun în lumină faptul că: „Tăgăduirea maternităţii divine a Sfintei Fecioarei Maria este totuna cu tăgăduirea umanităţii lui Hristos”.

Acelaşi lucru, cât şi consecinţele ce decurg din el, îl afirma cu trainică şi crescândă tărie Sfântul Irineu, episcop al Lyonului. În foarte numărate cuvinte, dar iscusite şi răspicate, el spunea că de la sine înţeles este că: „Dacă naşterea lui Hristos din Fecioara Maria nu a fost reală, atunci nici mântuirea lumii nu este reală”. În Preasfânta Maria Dumnezeu a înfăptuit cel mai delicat paradox din istoria mântuirii: fecioria şi maternitatea îngemănate într-un tot. Pururea-fecioria Mariei, glăsuia Teodot de Ancira, arată în chip limpede că: „Cel ce S-a născut dintr-însa e şi om şi Dumnezeu. Pe om îl arată cea care a devenit mamă, pe Dumnezeu cea care, născându-L, a rămas ce era mai înainte: fecioară. Astfel că Maria este şi mamă între fecioare şi fecioară între mame”.

Din perspectiva legilor omeneşti, alăturarea acestor stări: fecioria şi maternitatea, reprezintă un lucru de neînchipuit şi cu atât mai puţin de înfăptuit. Aşa după cum se vede limpede din rostirea Mariei. De aceea l-a întrebat pe îngerul Gavriil şi întrebarea i-a răsunat ca o nedumerire, dar şi ca o dorinţă de a pricepe şi pricepând să afle: „Cum va fi aceasta, de vreme ce ea nu ştia de bărbat?” (Lc 1, 34).

Cântărind mai cu dinadinsul lucrul respectiv ne aflăm înaintea unei situaţii de o sfruntată absurditate. Căci e la mintea a tot omul să priceapă că aceste două stări nu au cum fi în acelaşi timp adevărate. Şi totuşi Maica Domnului e numită şi una şi alta în acelaşi timp. Singura posibilitate ca aceste două însuşiri de nealăturat să existe laolaltă e aceea că Cel ce S-a născut dintr-însa este Fiul lui Dumnezeu.

Graţie acestui lucru, însuşirile respective reprezintă feţele aceluiaşi adevăr, în care maternitatea divină este un sinonim al fecioriei Maicii Sfinte, care are calitatea de mamă pentru că ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu. Căci această naştere „nu i-a ştirbit fecioria, făcând-o mamă în înţelesul omenesc al cuvântului. Pierderea fecioriei ar fi însemnat că Hristos, Care S-a născut dintr-însa, nu era Dumnezeu. Nevătămând fecioria Maicii Sale, Hristos a adeverit că este Fiul lui Dumnezeu, întrucât El nu Se putea naşte în alt chip”, spunea Sfântul Grigorie de Nazianz, simţind nevoia să scoată în lumină aceste insolite şi totodată nobile aspecte.

Apoi prin cuvinte limpezi, limpezi ca acelea trebuitoare exprimării unui adevăr de netăgăduit, el cu mintea lui pătrunzătoare, şi puţine minţi au fost mai bine alcătuite ca a lui, arăta că în situaţia Mariei cele două însuşiri nu numai că nu se resping, ci dimpotrivă, mergând mână în mână, se rotunjesc. Deoarece „fecioria Mariei, pe care Duhul Sfânt i-a conferit-o ca încununare a întregii ei făpturi, este totuna cu maternitatea divină”6 .

Dacă cineva, oricine, nici nu contează cine, spune altceva decât ceea ce spune Scriptura, refuză adevărul şi, pentru punerea lucrurilor în conul de lumină al evidenţei, mântuirea. Căci „cel ce nu o cinsteşte pe Sfânta Fecioară Maria ca Născătoare de Dumnezeu, acela nu Îl cinsteşte nici pe Hristos, Care S-a născut din sângiuirile ei”7

Pr. Nicolae STOIA

1 Sf. Grigorie de Nazianz, Taina m-a uns, Ed. Harald, Buc., 2004, p. 93.

2 Proclu, în Pr. Prof. I. G. Coman, Şi Cuvântul trup S-a făcut!, Ed. Mitr. Banatului, 1993, p. 336.

3 Fer. Augustin, în Op. cit., p. 137. 4

Sf. Gherman, în Pr. D. Fecioru, Rev. Studii teologice, Buc., Nr. II /1946, p. 14.

5 Pr. Prof. I. G. Coman, Op. cit., p. 336.

6 Sf. Grigorie de Nazianz, în Op. cit., p. 37.

7 Sf. Ipolit, în Pr. Prof. I. G. Coman, Op. cit., p. 408.