Nunta şi haina de nuntă

 

Evanghelia de la Matei 22,1-14

 

¹ Şi, răspunzând, Iisus a vorbit iarăşi în pilde, zicându-le: ² Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. ³ Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. ⁴ Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă. ⁵ Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; ⁶ iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis. ⁷ Şi auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-a dat foc. ⁸ Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. ⁹ Mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. ¹⁰ Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. ¹¹ Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, ¹² şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. ¹³ Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.      ¹⁴ Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

 

1. Primirea neamurilor. Parabola din Evanghelia acestei Duminici are două părţi. Prima parte, unde este vorba despre refuzul celor chemaţi din vreme de a veni la nuntă şi de intrarea, în schimb, în „casa nunţii”, a altora, adunaţi de peste tot, ilustrează situaţia creată prin refuzul masiv al iudeilor de a primi Evanghelia şi intrarea în Biserică a neamurilor. Tema a fost tratată, de pildă, de Sfântul Apostol Pavel, care, meditând (în capitolele 9-11 din Epistola către Romani) la situaţia iudeilor refractari faţă de Evanghelie, arată cum necredinţa fiilor poporului său li s-a făcut neamurilor uşă de intrare în harul mântuirii, astfel încât „greşeala lor (a iudeilor) a fost bogăţie lumii şi micşorarea lor bogăţie neamurilor” (Rom 11,12); dar, pe de altă parte, că „împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor” (Rom 11,25), şi că iudeii se vor întoarce şi vor fi mântuiţi.

2. Alegerea se va face la sfârșit. Partea a doua a parabolei, unde este vorba de pedepsirea celui ce intrase în „casa nunţii”, dar nu avea haină de nuntă, dă un răspuns celor intrigaţi de faptul că în Biserică nu toţi sunt sfinţi, ci că în ea au intrat „şi răi şi buni” (v. 10), adresând totodată un sever avertisment celor care cred că pot fi creştini fără a avea şi fapte de creştini. Parabola răspunde astfel unei situaţii cu care era confruntată Biserica din vremea în care-şi scria Evanghelia Sfântul Matei şi cu care, de fapt, a fost şi este confruntată mereu Biserica, pe întreg traseul existenţei sale pământeşti. Celor intrigaţi de prezenţa în Biserică a unor oameni nevrednici, li se atrage atenţia să nu judece lucrurile în pripă şi să nu se îndoiască de dreptatea lui Dumnezeu. Două alte parabole din Evanghelia de la Matei – anume parabola neghi-nelor (Mt 13,24-30.36-43) şi parabola năvodului (Mt 13,47-50) – cuprind acelaşi răspuns şi atrag atenţia că nu trebuie să anticipăm judecata lui Dumnezeu, smulgând acum neghina sau crezând că am putea aduna în năvodul Împărăţiei cerurilor numai oameni buni şi sfinţi. Ci să aşteptăm secerişul, să aşteptăm sfârşitul pescuirii, căci atunci „trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi şi vor aduna din Împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelege” (Mt 13,41); atunci numai, la „sfârşitul lumii” (Mt 13,39), se va face alegerea celor răi dintre cei buni şi răsplătirea fiecăruia după faptele sale. Iar celor care sunt numai cu numele creştini, această a doua parte a parabolei le atrage atenţia asupra gravităţii situaţiei lor. Ei să nu creadă că e destul să fii în „casa nunţii”, că, adică, e destul să fii membru al Bisericii, pentru a fi mântuit. Nu toţi cei chemaţi la nuntă au parte de ospăţul nunţii. „Căci – zice Mântuitorul în încheierea parabolei – mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (v. 14).

Fiecare dintre cele două părţi ale parabolei are „lecţia” ei proprie. În ce priveşte partea întâi, „lecţia” este aceea că refuzul de a primi chemarea la mântuire şi de a veni la „nunta” Împărăţiei cerurilor stârneşte mânia lui Dumnezeu; cei vinovaţi de acest refuz vor fi pedepsiţi veşnic. „Lecţia” părţii a doua a parabolei se adresează celor care sunt deja creştini. Acestora li se atrage atenţia că nu pot trăi oricum şi că, dacă sunt nevrednici, şi ei vor primi pedeapsa veşnică: „întunericul cel mai dinafară”, acolo unde „va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (v. 13).

3. Nunta mesianică. Dacă cele mai multe dintre detaliile parabolei nu au alt rost decât de a întregi „tabloul” acesteia, adică prezentarea unei nunţi bogate, cu pregătirile necesare, cu chemarea invitaţilor etc., totuşi unele detalii au o valoare simbolică sau alegorică, nu lipsită de importanţă pentru înţelegerea mesajului parabolei.

Nunta este ea însăşi un element cu o clară semnificaţie simbolică. În Sfânta Scriptură, nunta este o imagine mesianic-eshatologică. Proorocii Vechiului Testament prezintă uneori relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său ca pe o unire matrimonială. Iar necredincioşia lui Israel faţă de legământ este prezentată ca adulter (aşa, de pildă, Osea, cap. 1 şi 2). Totodată însă, prin Duhul lui Dumnezeu, proorocii întrevăd bucuria viitoare a unei autentice restaurări a lui Israel în dragostea şi ascultarea bine plăcute lui Dumnezeu. „Pentru aceea – zice Dumnezeu, prin gura proorocului Osea, despre „femeia” (poporul Său) acum necredincioasă – Eu o voi atrage şi o voi duce în pustiu (adică în pustiul pedepsei şi al necazurilor) – şi voi vorbi inimii ei… Şi te voi logodi cu Mine pe vecie şi te voi logodi Mie după dreptate şi bunăcuviinţă, întru bunătate şi dragoste; şi te voi logodi Mie întru credincioşie, ca să cunoşti că Eu sunt Domnul” (Osea 2,16.21-22). Cântarea Cântărilor este, de fapt, o cântare de dragoste a Mirelui ceresc pentru mireasa Sa şi a miresei pentru Mirele ei. Această dragoste se împlineşte în nunta mistică a Mirelui şi a miresei; în Cânt Cânt 3, 11, se foloseşte chiar expresia „ziua sărbătorii nunţii”.

4. „Cina nunții Mielului”. Noul Testament, preluând această imagine, o completează dintr-o perspectivă hristologică. Astfel, Mirele este Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. După Evanghelia a patra, încă Sfântul Ioan Botezătorul Îl prezintă sub chipul Mirelui pe Hristos, el însuşi socotindu-se „prietenul Mirelui” (In 3,29). Relatarea ioaneică despre nunta din Cana Galieleii (In 2,1 ş.u.) lasă clar să se întrevadă sensul mistic al nunţii, această relatare făcând trimitere la „ceasul” nunţii lui Hristos („încă n-a venit ceasul Meu”, v. 4), adică la preamărirea Sa prin Jertfă şi Înviere. Imaginea nunţii revine în Apocalipsă, fiind folosită pentru a descrie bucuria de la sfârşitul veacurilor a unirii în chip desăvârşit a lui Hristos cu Biserica Sa: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit… Şi mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului!” (Apoc 19,7.9). Expresia „cina nunţii” combină oarecum imaginea „nunţii” din parabola mateiană, cu cea a „cinei” celei mari din textul paralel de la Luca (14,16-24). Pe de altă parte, cuvântul din Apocalipsă: „Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului!” reaminteşte introducerea la parabola lucanică a cinei celei mari, când unul dintre cei ce şedeau la masă cu Mântuitorul a zis: „Fericit este cel ce va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!” Tema nunţii eshatologice revine în penultimul capitol al Apocalipsei. Un înger îi zice vizionarului: „Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului”; şi îi arată Ierusalimul cel ceresc, „având slava lui Dumnezeu” (Apoc 20,9-11), adică Biserica în slava ei eshatologică.

5. O nuntă care a și început. În parabola din Evanghelia acestei Duminici, fiul căruia i se face nunta este Hristos. De unde rezultă că „omul împărat” care face nuntă fiului său este Dumnezeu-Tatăl. Nunta este gata încă de la prima venire a lui Hristos. Nu este contrazicere între această parabolă evanghelică, după care nunta a şi început (cf. Lc 14,17: „Veniţi, că iată toate sunt gata”), şi textele din Apocalipsă, după care imaginea nunţii este folosită pentru a doua venire a lui Hristos şi unirea definitivă dintre El şi Biserica Sa, ajunsă la desăvârşirea ei eshatologică. Venind Hristos, eshatonul este deja prezent. Hristos a venit „în zilele acestea mai de pe urmă” (Evr 1,2). Venirea lui Hristos marchează deja „plinirea vremii” (Gal 4,4). Astfel, pentru creştini, Împărăţia lui Dumnezeu nu mai este numai obiect al speranţei viitoare; ea este o realitate prezentă. Împărăţia lui Dumnezeu este deja a celor săraci cu Duhul, a celor prigoniţi pentru dreptate etc. (într-adevăr, în Fericiri, verbul este la timpul prezent: „Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor”; „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor”, Mt 5,3.10). Perioada dintre prima şi a doua venire a lui Hristos, adică perioada care se poate numi „timpul Bisericii”, este marcată de tensiunea dintre „deja” şi „nu încă”, dintre ceea ce am primit ca dar al Împărăţiei cerurilor, adică harul Duhului Sfânt („arvuna Duhului”, zice Sfântul Apostol Pavel, II Cor 5,5), şi ceea ce aşteptăm să primim la sfârşitul veacurilor, la a doua venire a lui Hristos. Astfel, nunta dumnezeiască este, încă de pe acum, în plină desfăşurare.

6. „Cei poftiți la nuntă” și neamurile. Parabola cuprinde şi alte elemente alegorice. Înţelegem că invitaţia la nuntă s-a făcut din bună vreme. Cei care au transmis la început această invitaţie sunt, desigur, proorocii Vechiului Testament. În Crez mărturisim că Duhul Sfânt este Cel care „a grăit prin prooroci”. Inspiraţi de Duhul Sfânt, proorocii au anunţat mereu, cu tot mai multe detalii, făgăduinţa dumnezeiască a trimiterii unui Mântuitor şi a instaurării prin El a Împărăţiei lui Dumnezeu. „Cei poftiţi la nuntă” au fost fiii poporului ales. Din Revelaţia Vechiului Testament, ei ştiau şi de nunta Împărăţiei şi de faptul că sunt invitaţi la această nuntă. Când nunta este gata, Împăratul ceresc trimite alte slugi, să-i cheme pe cei poftiţi. Aceste slugi sunt mesagerii Evangheliei. Chemarea lor se adresează în primul rând „celor poftiţi la nuntă”, adică iudeilor. Într-adevăr, Mântuitorul îi trimite mai întâi pe Sfinţii Apostoli, cu mesajul: „S-a apropiat Împărăţia cerurilor”, „către oile cele pierdute ale casei lui Israel”, oprindu-i să meargă „în calea păgânilor” sau „în vreo cetate de samarineni” (Mt 10,5-7). Iar în Faptele Apostolilor citim că Sfântul Apostol Pavel, în orice loc în care mergea, îşi începea propovăduirea în sinagogile iudeilor; numai după ce aceştia se arătau refractari propovăduirii lui Hristos şi îl alungau pe apostol din mijlocul lor, el se adresa păgânilor.

Parabola ne spune că „cei poftiţi la nuntă” refuză chemarea Împăratului ceresc. Ei nu numai că îşi văd de treburile lor, ci, pe slugile trimise să-i cheme la nuntă le batjocoresc şi le ucid. Când Sfântul Matei îşi scria Evanghelia, refuzul masiv al iudeilor de a accepta chemarea Evangheliei şi prigoanele dezlănţuite de ei împotriva „slugilor” Împăratului erau o realitate dureroasă. Victime ale acestor prigoane dezlănţuite de iudei împotriva tinerei Biserici fuseseră, de pildă, Sfântul Apostol Iacov al lui Zevedeu, ucis cu sabia (Fapte 12,2), prin anii 43-44 d. H., şi primul episcop al Ierusalimului, Sfântul Iacov „fratele” Domnului, ucis cu pietre la anul 62 d. H.

Parabola ne spune în continuare că dispreţul şi răutatea celor ce refuză chemarea la nuntă sunt aspru pedepsite de Dumnezeu: „ucigaşii aceia” sunt nimiciţi, iar cetăţii lor i se dă foc. Avem aici un alt element alegoric: parabola anunţă suferinţele care vor veni asupra iudeilor prin deznodământul cumplit al revoltei din anii 66-70 şi distrugerea Ierusalimului şi a templului de către oştile lui Titus. În cuvântarea Sa eshatologică din Mt 24 (cf. Mc 13; Lc 21,20-24), Mântuitorul va reveni cu amănunte asupra acestei adevărate catastrofe naţionale a iudaismului, pe care o va şi numi „strâmtorarea cea mare” (Mt 24,21).

Şi în partea a doua a parabolei apar o serie de elemente alegorice. Slugile (apostolii şi toţi ceilalţi mesageri ai Evangheliei) sunt trimise acum „la răspântiile drumurilor” ca să cheme la nuntă pe câţi vor găsi (v. 9). Este vorba de chemarea neamurilor. Aşa cum arătam mai înainte, refuzul iudeilor s-a făcut uşă de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu pentru neamuri, adică pentru cei care nu fuseseră chemaţi dinainte, pentru cei care nu posedau Revelaţia vechitestamentară. Chiar în Evanghelia de la Matei citim că, dacă la început, Mântuitorul i-a trimis pe ucenici numai „către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (10,6), după răstignire (punct culminant al refuzului iudeilor de a-L primi pe Mesia Cel făgăduit) şi Învierea din morţi, El îi trimite la „toate neamurile” (28,19). Trimişii lui Hristos adună în „casa nunţii” – şi avem aici un alt element alegoric, „casa nunţii” simbolizând Biserica – pe toţi cei pe care-i găsesc. Însă nu toţi cei care răspund invitaţiei şi care intră în „casa nunţii” sunt vrednici de a şi participa la bucuria nunţii. În „casa nunţii” intră „şi răi şi buni” (v. 10). Sunt menţionaţi mai întâi „cei răi”, probabil pentru că ei sunt şi cei mai mulţi. Finalul pericopei: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (v. 14), ne lasă să înţelegem că, de fapt, aşa stau lucrurile, că, adică, în Biserică mai mulţi sunt cei răi decât cei buni.

Deşi sunt şi unii şi alţii în „casa nunţii”, aceasta nu înseamnă că situaţia lor este aceeaşi. Partea a doua a parabolei cuprinde, cum spuneam, un sever avertisment adresat „celor răi”. Pedepsirea exemplară a omului „care nu era îmbrăcat în haine de nuntă” are rostul, în parabolă, de a-i trezi pe „cei răi” la realitate, de a-i determina să se pocăiască.

Iată o trăsătură de o evidentă actualitate! Căci şi astăzi creştinii sunt mai mult răi decât buni; sunt mai mulţi cei răi decât cei buni. Vin în „casa nunţii”, dar nu au haină de nuntă. Vin chiar la masa Împăratului – la Sfânta Euharistie – dar sunt nevrednici. Şi, am putea spune, mai ales pentru această trăsătură de o mare actualitate Biserica ne aduce în faţa ochilor duhovniceşti, iară şi iară, parabola nunţii fiului de împărat. De fiecare dată când ea se citeşte la Sfânta Liturghie, ni se adresează un avertisment; şi o stăruitoare chemare la pocăinţă.

7. Haina de nuntă. Bine, ar putea spune cineva, dar de unde puteau să aibă haină de nuntă acei oameni luaţi pe nepregătite de la „răspântiile drumurilor”? Nu este, oare, nedrept împăratul, cerându-le să fie pregătiţi, ca şi cei care au fost anunţaţi din vreme?

Răspunsul este că parabola nu-şi propune să prezinte, cu detalii alegorice, toate aspectele situaţiei. Nouă însă, care avem Sfintele Evanghelii şi ansamblul Revelaţiei noutestamentare, ne este uşor să completăm ceea ce aparent lipseşte acestei parabole. Este limpede că fiecăruia dintre cei chemaţi în „casa nunţii” i s-a pus la dispoziţie şi haina de nuntă. Nu avea decât s-o îmbrace. Sfântul Apostol Pavel ne spune că Botezul este îmbrăcare în Hristos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal 3,27); adică, îmbrăcare în moartea şi în învierea lui Hristos (Rom 6,3 şi urm.; Ef 2,5-6; Col 2,12). Aşadar, cei chemaţi la nuntă, sunt chemaţi totodată să se îmbrace în haina lui Hristos. Am putea spune, completând tabloul părţii a doua a parabolei, că cei chemaţi de peste tot la nunta împărătească, au fost invitaţi mai întâi să intre în garderoba fiului împăratului şi să-şi ia de acolo haina cea mai frumoasă şi mai strălucitoare. Ca s-o îmbrace însă, trebuia mai întâi să lepede haina lor cea veche şi să se spele de toată murdăria umblării lor de până atunci prin lume. Este ceea ce n-a făcut cel fără haină de nuntă. El a crezut că poate să-şi păstreze hainele sale cele vechi, dispreţuind astfel „casa nunţii” în care a intrat, nunta însăşi şi pe împăratul care l-a chemat.

Iată o situaţie care se repetă la infinit în istoria şi în viaţa Bisericii lui Hristos. În trecut – încă din vremea în care Sfântul Matei, scriindu-şi Evanghelia, socoteşte necesar să reţină această parabolă a Mântuitorului – şi până în zilele noastre, „casa nunţii” este plină de oameni fără haină de nuntă. Într-adevăr, mulţi „creştini” cred că pot avea parte de harul învierii şi al vieţii lui Hristos fără a muri trupului, păcatului şi lumii. Răspunsul lor la chemarea Împăratului ceresc este nu numai superficial, ci şi plin de dispreţ faţă de harul Jertfei şi al Învierii lui Hristos. Se cred creştini, dar nu leapădă haina omului vechi. Vin la masa dumnezeiască, dar nu-şi spală murdăria păcatului. Se amăgesc cu gândul că se poate şi aşa, că poate exista însoţire între dreptate şi fărădelege, că poate exista învoire între Hristos şi Veliar (cf. II Cor 6,14-15).

O, cât de cruntă va fi pedeapsa acestor oameni! O suită de imagini din finalul parabolei ilustrează foarte bine cât de aspră va fi pentru aceşti oameni judecata lui Dumnezeu şi cât de mare va fi chinul lor veşnic: „Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 22,13).

Domnul ne-a spus aceste cuvinte nu pentru că ar voi să le împlinească împotriva noastră, ci tocmai pentru a ne feri de împlinirea lor, tocmai pentru a ne trezi la vreme, ca să nu ajungem acolo unde este „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”.

O, Domnul meu, oare nu sunt chiar eu cel care am îndrăznit să intru în „casa nunţii” fără haină de nuntă? Oare nu sunt chiar eu cel pe care-l aşteaptă mânia dumnezeiască şi chinul cel veşnic? Ajută-mă, bunul meu Mântuitor, ca să mă trezesc din orbirea şi răutatea mea, să lepăd pentru totdeauna haina omului celui vechi, să-mi spăl desăvârşit, cu lacrimile pocăinţei, necurăţia păcatelor şi să primesc haina cea strălucitoare a harului Tău. Amin.

LUMINA EVANGHELIEI -Exegeze la Evangheliile duminicale / Editura Agnos