O credinţă adevărată, o credinţă vie, o credinţă mărturisită, o credinţă înfăptuită

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Iubiţi credincioşi,

Iată-ne ajunşi în această Duminică în care Sfinţii Părinţi ne-au rânduit pentru lecturare şi mai apoi pentru a gândi împreună asupra ei o poveste adevărată cu o vindecare adevărată nu a unui om, nu a doi oameni, ci a zece leproşi, zece leproşi, zece oameni care din pierduţi s-au aflat a fi sănătoşi înaintea lui Dumnezeu.

Iată din capitolul 17 din Evanghelia după Luca, de la versetul 12 la versetul 19, ni se povesteşte, la modul cel mai minunat cu putinţă, următoarele:

„Intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: «Îisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!»

Şi, văzându-i, El le-a zis: «Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor». Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean.

Şi răspunzând, Iisus a zis: «Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai aces-ta, care este de alt neam?» Şi i-a zis: «Scoală-te şi du te; credinţa ta te-a mântuit».”

Iată, iubiţilor, că după ce a vorbit prin glasul Evangheliei despre potrivnici şi despre iertarea fratelui şi despre puterea credinţei, iată că astăzi, în această parte a Evangheliei, Domnul Se arată vindecător, dar nu unul oarecare.

Ne putem închipui ce zvon s-a făcut în sat când s-a auzit că vine Iisus, Cel care vindecase mai înainte, cel care vorbise atât de minunat, Cel care înviase morţii… Şi ajungând acolo în sat, iată, departe de comunitate stăteau cei zece leproşi. De ce departe? Pentru că Legea Vechiului Testament întotdeauna îi excludea cu totul din societate pe bolnavii aceştia.

Şi noi astăzi am avea tendinţa să facem acelaşi lucru; ba din păcate, cu mulţi dintre bolnavii incurabili: fie TBC-şti, fie bolnavi de SIDA, fie de orice boală de aceasta, dureros de incurabilă, avem tendinţa de a-i scoate cu totul din mijlocul nostru, de a nu-i mai socoti folositori societăţii şi deci de a nu-i mai integra social niciodată. Ba, uneori, se întâmplă aşa chiar şi cu cei care au fost vindecaţi de vreuna din bolile acestea socotite incurabile. Şi toată viaţa unul ce a avut, de exemplu, o cădere psihică, chiar dacă şi-a revenit, este privit de către noi ceilalţi, comunitatea de oameni înţelepţi şi deştepţi, şi luminaţi, ca fiind în continuare un pic „dus”, nedându-i-se înapoi nici măcar şansa de a se întoarce acolo de unde a plecat cândva.

Aceeaşi mentalitate, iată, străbătea şi veacurile acelea şi şederea leproşilor departe, cum zice Evan-ghelia de la Luca, ceva mai încolo, ne arată că oamenii ştiau locul lor şi că nu încălcau teritoriul pe care comunitatea, fără îndoială, li-l limitase. Iată că, la un moment dat, cei zece se adresează Mântuitorului: „Iisuse, învăţătorule, miluieşte-ne!”

Ei nu cer, iată: „Vindecătorule, vindecă-ne!”, ci „învăţătorule, miluieşte-ne!” Altfel spus: „Zi-ne şi nouă un cuvânt de mângâiere! Noi suntem zece leproşi. Nouă ce poţi să ne spui despre Împărăţia pe care cu atâta dragoste o vesteşti? Ce se va întâmpla cu noi – cu alte cuvinte – în Împărăţia pe care Tu o vesteşti? E loc şi pentru noi, pentru leproşi? Sau noi, care am stat toată viaţa noastră aici, pe pământ, alungaţi departe de societatea satului nostru ne vom avea vreun rost în Împărăţia lui Dumnezeu?”

Şi spun eu sat, pentru că întotdeauna mulţimea aceasta de leproşi era obligată să locuiască departe de hotarele satului oamenilor sănătoşi, în mici comunităţi numite leprozerii. Şi parcă numai numirea bolii, lepră, deja ne face să ni se încrânceneze carnea pe noi, aducându-ne aminte că boala atacă extremităţile şi că riscai să vezi pe stradă oameni fără nas, sau fără degete, sau fără urechi, groaznic mirositori, mai cu seamă închipuiţi-vă, în temperatura ridicată din Ţara Sfântă.

Dar ei vin în întâmpinarea Mântuitorului cerân-du-I cuvânt de întărire, cerându-I să le spună adevărul: mai au ei şanse de mântuire? Şi în schimbul cerinţei de a-i învăţa câte ceva şi de a-i milui, Dom-nul le spune: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!”

În cartea Levitic, la capitolul 13, versetul 2 şi capitolul 14, versetul 2-5, ca şi în IV Regi 5, 10, era obiceiul ca Legea Vechiului Testament să atragă atenţia în cazul unor boli, cum era lepra, de exemplu, sau necurăţia femeii, dar mai cu seamă lepra; după ce era spălată bine casa cu leşie şi toate din casă arse şi totul curăţat la maximum, dacă vreunul, repet, dacă vreunul dintre ei se vindeca, pentru a fi integrat social, trebuia să aducă o Jertfă la Templu şi în aceeaşi vreme, să fie văzut de preoţii Templului, care aveau în aceeaşi măsură şi puterea de a spune dacă boala s-a vindecat cu adevărat sau numai părelnic.

Domnul, iată, îi obligă, sau le porunceşte, sau îi roagă pe cei zece leproşi să se ducă şi să se arate preoţilor, ca şi când ei ar fi sănătoşi. Nici o clipă cei zece nu se îndoiesc, pentru că, iată, spune Evanghelia: „Dar pe când ei se duceau, s-au curăţit”. Au luat-o de bună, cum am spune noi astăzi. Au socotit că nu e minciună ce le zice învăţătorul Acesta Care nu minţise până atunci şi s-au îndreptat către templu.

Fără îndoială că şi noi am putea pune aceeaşi întrebare cu Domnul, când vom vedea întorcându-se din cei zece leproşi numai unul singur către Hristos: „Dar, oare, nu zece s-au curăţit? Ceilalţi nouă unde sunt?”

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem noi astăzi este: De ce Domnul Se arată mirat? Mirat în raport cu cei zece? Haideţi să vedem! Le spusese să meargă să se arate preoţilor Templului. Ei asta făceau. Domnul nu Se miră de aceasta. Se miră că unul dintre ei, şi acela străin, samarinean – şi de câte ori n-am povestit împreună că samarinean pentru ei era mai rău decât un câine pentru neamul lui Israel – deci samarineanul acesta se întoarce către Hristos.

Avea un motiv suficient pentru aceasta: El nu avea Templu la Ierusalim. El nu avea preoţi la care să se ducă să se arate a fi sănătos şi să primească de la ei certificatul de reintegrare socială. Domnul Se arată mirat pentru învăţătura noastră. Se arată mirat pentru a ne arăta nouă unde este adevăratul Templu şi de la cine trebuie să primim noi cu adevărat binecuvântarea reaşezării noastre într-o sănătate normală. Pentru că, întors către Domnul, dând slavă cu bucurie lui Dumnezeu, acesta, care e de alt neam, primeşte binecuvântarea de la Domnul, Care zice: „Scoală-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!”

Scandalul în sine al acestui episod nu e vinde-carea leproşilor şi nici faptul că nouă dintre ei continuă drumul la Templu, aşa cum li s-a poruncit, şi unul dintre ei se întoarce, ci faptul că cel întors, samarineanul, câinele, călcatul în picioare, neînsemnatul, netrebnicul, primeşte har de la Dumnezeu iertare de păcate în numele „credinţei tale”.

Vă daţi seama că pentru cei care admirau, probabil, icoana aceasta a vindecării, lucrul era cât se poate de şocant. Toţi ştiau că samarinenii au un templu pe Muntele Garizim, pentru că nu-i mai accepta Ierusalimul. Se spurcaseră cu femei de alt neam – spuneau evreii – şi nu sunt vrednici de intrarea în Ierusalim. Dar iată ca Domnul arată că există ceva mai presus decât credinţa comunitară, şi anume credinţa ta personală, credinţa ta personală în Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul; credinţa ta personală în ceea ce înseamnă asumarea Crucii lui Hristos şi asumarea crezului Bisericii.

Toţi mergem, duminică de duminică, sau marea majoritate mergem duminică de duminică în biserică şi spunem Crezul: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul…” şi aşa mai departe… De multe ori, bătaia buzelor noastre, fără ca mintea noastră să fie acolo. De multe ori o zicem în cor, şi chiar ne place, e frumos, ba chiar rostim şi noi cu tărie şi cu o bună modulaţie a vocii Crezul. Dar câţi dintre noi ne asumăm acest Crez în viaţa de zi cu zi? Câţi din noi facem din el modul nostru de a trăi, modul nostru de a fi, modul nostru de a-L preamări pe Dumnezeu?

Credem, dar de fiecare dată trebuie să cerem ajutor Domnului să vindece neputinţa noastră, să ajute necredinţei noastre, ca ea să fie din ce în ce mai mult credinţă. În orice putere a credinţei este şi un pic de neputere a credinţei. Dar în mâna lui Dumnezeu este ca neputerea aceasta, neputinţa credinţei să sporească în puterea credinţei.

Evanghelia de astăzi ne mai duce cu gândul la ceva, anume la acel ceva în care fiecare dintre noi în viaţă ne-am aflat la un moment dat: starea noastră de boală, starea noastră de lepră a sufletului… Câţi dintre noi, Doamne, nu vom fi fost mai răi decât cei zece leproşi, mai la margine de sat decât ei, mai depărtaţi cu mult de Tine?

Şi totuşi, dacă vom veni şi noi strigându-Ţi: „Iisuse, învăţătorule, miluieşte-ne!” nu-i aşa, Doamne, că şi peste noi vei pune mâna Ta, şi şi nouă ne vor cădea bubele leprei, şi ne vei întări, şi ne vei reda celor care ne iubesc, celor care ne aşteaptă, celor care au nevoie de noi? Pentru că, nu-i aşa, Doamne, întotdeauna există încă un om pe pământ care are nevoie de noi? Mai există cineva mai amărât decât noi, mai lepros decât noi, care are nevoie să ne vadă vindecaţi, întorşi către Tine, dând slavă lui Dumnezeu şi bucurându-ne că, iată, a trecut boala noastră.

De ce este pusă Evanghelia aceasta îndată după sărbătoarea mare a Bobotezei? În Vechiul Testament se ştie despre o singură vindecare de lepră: a lui Neeman, cel care este pus să se scalde în Iordan, şi, ieşind din Iordan, bubele, petele albe ale leprei, se îndepărtează de la el. Ni se atrage atenţia fiecăruia dintre noi, aşadar, că Iordanul cel nou, sfinţit prin prezenţa lui Hristos, vindecă lepra sufletului fiecăruia dintre noi; şi că, în cele din urmă, Taina Sfântului Botez, Iordanul care umple marginile pământului, la aceasta ne cheamă: la ridicarea leprei de pe noi, şi a leprei din noi, şi a leprei dimprejurul nostru. Sfinţindu-ne cu apa Iordanului, ne pregătim casele să vină Hristos iarăşi.

Sfinţindu-ne cu apa Iordanului, primim puterea de a intra în Împărăţia veşnică a Împăratului Dumnezeu. Dar, iată, oare avem de fiecare dată tăria să ne întoarcem către Domnul, să cădem la picioarele Lui, cu faţa la pământ, şi să-I mulţumim?

Câţi dintre noi nu punem vindecările noastre pe seama medicamentelor noastre, pe seama medicilor noştri, pe seama voinţei noastre, pe seama tăriei noastre, pe seama, ştiu eu, oricui altcuiva decât Dumnezeu?…

Luaţi aminte, aşadar, la pilda Evangheliei de astăzi! Să ne aflăm împreună cu samarineanul descoperitori ai lui Hristos Dumnezeu cel viu! Să fim împreună descoperitori ai credinţei noastre şi mărturisitori ai ei, în ciuda tuturor leprelor prin care ne străbatem viaţa.

Iubiţilor, astăzi s-a făcut vindecarea oamenilor acestora şi, îndemnaţi să meargă către preoţi, ei au aflat vindecare. Mergeţi şi frăţiile voastre, când aveţi lepră sufletească, şi arătaţi-vă preoţilor şi, văzând Domnul căinţa voastră, vă va spune şi vouă, întocmai ca şi samarineanului întors să dea slavă lui Dumnezeu: „Scoală-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit”; dar o credinţă adevărată, o credinţă vie, o credinţă mărturisită, o credinţă înfăptuită, altfel spus, una cu Dumnezeu, nu una cu ideologiile noastre personale şi particulare.

Iată-ne, iubiţilor, plecăm mai departe. Facă Domnul ca duminica ce vine să ne aducă mai multă bucurie în Domnul! Amin.

 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012