4 ianuarie - Lumina zilnică din Scripturi

 Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, Cap. 1:15

Sfânta Evanghelie după Ioan, Cap. 15:5

Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov, Cap. 1:17

Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, Cap. 4:7

În prima rugăciune din cele şapte ale dimineţii, Sfântul Macarie cel Mare ne lasă un model de smerită înălţare a mâinilor către Dumnezeu: „Doamne, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul, că niciodată n-am făcut bine înaintea Ta...“

Cât de umil este Sfântul când stă înaintea lui Dumnezeu! Spune că este atât de păcătos, încât n-a făcut niciodată un bine înaintea lui Dumnezeu. Pare curioasă această exprimare: cum, un om care trăieşte după rânduielile creştine nici măcar o mică faptă bună să nu fi făcut? Sau atunci Sfântul Macarie este nesincer? Sau exagerează? Sau foloseşte doar o metaforă? Nu!

Oare această afirmaţie nu seamănă cu cea făcută de Sfântul Apostol Pavel: „...Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu“ (I Tim. 1, 15)? Sau nu ne vine oare în minte Cuvântul Domnului: „Fără Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5), ori minunatul cuvânt al Sfântului Apostol Iacov: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor“ (Iacov 1, 17)?

Sfântul Macarie ştie, aşadar, atât de bine că dacă a făcut ceva bun în viaţă, de sus este, de la Hristos, cu darul lui Dumnezeu. Iar dacă exprimarea: „Niciodată n-am făcut bine înaintea Ta“ totuşi ne mai pare curioasă, neînţeleasă, trebuie să vedem două cuvinte importante: „înaintea Ta“, adică nu fapte bune înaintea oamenilor, după măsurile omeneşti, ci fapte bune înaintea lui Dumnezeu, de la Care toate câte avem le-am primit (I Cor. 4, 7). Lămuritor este următorul cuvânt: „Nu gândul permanent despre păcatele noastre, ci vederea sfinţeniei lui Dumnezeu îngăduie sfinţilor să-şi cunoască păcătoşenia lor. Când noi ne privim pe noi fără fondul înmiresmat al prezenţei lui Dumnezeu, păcatele şi faptele bune ne par ceva mărunt şi, într-un sens oarecare, neesenţial; numai pe fondul prezenţei dumnezeieşti ele apar cu tot relieful lor şi îşi află adâncimea şi tragicul lor“ (Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, pag. 86).

Avem, aşadar, încă o învăţătură: am eu această conştiinţă că tot ce am făcut bun e cu darul lui Dumnezeu? Oare nu mă cred eu deseori merituos?

Sfântul Macarie ştie că n-a făcut nici un bine cu puterile sale naturale, dar are nădejdea că poate să facă voia lui Dumnezeu: „Şi să fie întru mine voia Ta“, va zice în continuare. Dar această nădejde se bazează pe puterea lui Dumnezeu, nu pe a sa, pe darul lui Dumnezeu; iar Sfântul nu vrea decât să se deschidă pentru această putere, pentru harul lui Dumnezeu. Iată că rugăciunea e şi deschidere şi dăruire către Dumnezeu. În rugăciune îţi predai lui Dumnezeu voia şi, prin aceasta, viaţa.

Aşa descoperind rugăciunea, inima noastră va tresălta de bucurie duhovnicească şi vom vesti în lume că e privilegiu să zici: „Slăvit să fie Domnul!“

Florin MOLDOVAN