[Fapte 5, 12-20; In. 20, 19-31].
„Domnul meu şi Dumnezeul meu!", a
strigat Sfântul Apostol Toma. Simţiţi, oare, cu câtă putere s-a agăţat el de
Domnul şi cât de strâns îl ţine?
Cel care se îneacă tine mai strâns scândura
prin care nădăjduieşte să se izbăvească de moartea în valuri. Să mai
adăugăm că cel ce nu-L are astfel pe Domnul faţă de sine şi nu este astfel
faţă de Domnul, acela încă nu crede în Domnul aşa cum se cuvine. Noi
spunem „Domnul Mântuitorul", înţelegând prin asta că El este Mântuitorul
tuturor; iar Toma zice: „Domnul Mântuitorul meu". Cel care spune:
„Mântuitorul meu", acela simte mântuirea ce vine de la El, iar simţământul
mântuirii este împreunat cu simţământul pierzaniei din care îl scoate
Mântuitorul pe cel mântuit.
Atunci când omul, care prin firea lui e iubitor
de viaţă, îşi simte pierzarea aproape, ştiind că singur nu se poate mântui,
se simte îndemnat să-L caute pe Mântuitorul. Atunci când îl află şi simte
puterea mântuirii ce vine de la Dânsul, se apucă de El cu tărie şi nu vrea
să se desprindă de Dânsul, de-ar fi şi omorât pentru asta. întâmplări de
acest fel nu numai că sunt închipuite cu mintea, ci sunt şi trăite în fapt în
viaţa duhovnicească a creştinului. După aceea, atât credinţa lui, cât si
unirea cu Hristos devin din ce în ce mai puternice, ca viaţa sau ca
moartea.
Un om aflat în această stare strigă fără făţărnicie: „Domnul meu
şi Dumnezeul meu!"
Sfantul Teofan Zăvorâtul / Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!