MEDITAŢIE ÎN MAREA ŞI SFÂNTA ZI DE SÂMBĂTĂ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sâmbăta cea binecuvântată întru care Hristos, adormind, va învia a treia zi. Fărădelegea s-a săvâr-şit. Noaptea care a trecut are un ecou dens: „Săvârşitu-s-a”. Domnul Şi-a împlinit răscumpărarea. Umbra prelungă, Crucea acoperă cu lumină lumea, dar lumea nu ştie. Cele trei stări ale Prohodului care mai vibrează încă în aburul dimineţii ne-au arătat încă şi mai deplin negrăita coborâre a Domnului, Care merge până în cele mai de jos ale iadului. De la spaima întipărită în cuvintele şi gesturile noastre, ale celor care am descoperit că am devenit ucenici de taină ai Domnului, care-L pogorâm în groapa ce va fi pecetluită de iudei, n-a trecut vreme multă. Prohodul a făcut deja trecerea la odihna Sâmbetei celei mari, care surpă fapta cea neagră de Vineri, lăsând să se întrevadă zorile albe ale Învierii. Ziua de azi mai înainte a închipuit-o cu taină marele Moise, zicând: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea, că aceasta este sâmbăta binecuvântată în care S-a odihnit de toate lucrurile Sale Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, prin rânduiala morţii. După trup odihnindu-Se şi la ceea ce era iarăşi întorcân-du-Se, prin Înviere ne-a dăruit nouă viaţă veşnică, ca un singur Bun şi Iubitor de oameni”.

După slujba Prohodului, toţi cei care L-au cântat şi căutat în faţa mormântului deschis, Îl poartă pe Domnul în jurul bisericii, înconjurându-se lăcaşul cu Sfântul Aer. Pe sub acesta au trecut toţi credincioşii izbăviţi prin Patima Domnului. Paremia care se citeşte îndată: profeţia cu câmpul de oase de la Iezechiel 37, 1-14, face din nou să se întrevadă Înv-erea cea de obşte, iar dincolo de ea, a doua Venire a Domnului: Parusia.

Florile oamenilor s-au atins de Evanghelia purta-tă pe Sfântul Epitaf şi preluarea lor cu câte o lumânare aprinsă şi ducerea lor acasă arată participarea noastră la înmormântarea Domnului. Sunt flori de pe mormântul Domnului. Ierusalimul se dilată şi cortegiul sfeşnicelor şi ucenicilor de taină ne cuprinde pe toţi. Dar florile nu-s numite florile morţii sau ale Patimii, ci florile Învierii. Acestea se aşază sub icoana din casă, pentru că noi ştim că jos, dincolo de orice putere de coborâre, au înflorit florile cele luminoase ale nădejdii.

Timpul se comprimă. El a stat comprimat mai toată vremea Postului: Utrenii la ceas de seară, Vecernii trecute prin orele zilei, Pavecerniţe care ţineau loc de miez de noapte. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare dimpreună cu Vecernia din Sâmbăta Mare, cu multe citiri biblice, urmează după chipul cel mai vechi al slujbei bisericeşti. Citirile sunt întrerupte de două ori de aclamaţii entuziaste – reverberate pe pământ a celor care zguduie deja temeliile pământului: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a prea-mărit” şi „Pe Domnul lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii”.

A dispărut deja atmosfera de apăsare, de sufocare în neant, de întuneric care biruie lumina. Zădărniciile au dispărut înghiţite de lumină. Zorile Sfintei Învieri înaintează tot mai luminos. Textele rearată Învierea din străfunduri: Paştile cel de început al mutării robilor în cer. Astăzi iadul strigă suspinând: „Stricatu-s-a puterea mea. Primit-am mort ca pe unul din morţi, dar nu pot să-L ţin pe Dânsul nicidecum. Şi pierd împreună cu Dânsul şi pe aceştia peste care eram împărat. Eu am avut morţi din veac, dar Acesta, iată, pe toţi îi ridică. Slavă, Doamne, Crucii şi Învierii Tale!”

Strigătului de ciudă demonică i se opune glasul iubirii al Domnului celui iubitor. Apropierea Sa de sufletele chinuite din iad n-a fost numai un act de o clipă, ci a stăruit printre ele pentru stabilirea unei mai depline comuniuni între El şi sufletele capabile de iad, adică pentru deplina scoatere a lor din iad. Trebuia să dea şi acelor suflete bucuria aceasta de a sta mai mult în preajma Lui şi de a se îndulci cu privirea Lui. Dacă printre oamenii de pe pământ a stat 30, respectiv 31 de ani, lăsând o urmă însemnată în memoria lor istorică, trebuia să stea şi printre cei ce nu au apucat să-L cunoască în istorie măcar trei zile, pentru ca din amintirea acestei bucurii să se alimenteze până la Judecata din urmă. Desigur, Iisus ca Dumnezeu şi prin aceasta ca Om, a rămas şi după aceea faţă de sufletele din Rai într-o apropiere mult mai mare decât faţă de oamenii de pe pământ. Fără îndoială însă, modul de vedere a lui Hristos Domnul Cel din Treimea cea Sfântă va fi pe deplin realizat numai la cea de-a doua Judecată, cum o mărturiseşte un tropar din canonul de Împărtăşanie: „Şi ne dă nouă să ne împărtăşim cu Tine mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”. Şi aceasta pentru că azi se face începutul Raiului şi stării de Rai: „Deschis-ai tâlharului Raiul”.

Oricât de mult am încerca limpezimea acestei taine a Crucii, care se prelungeşte dincolo de hăul gropii în hăul iadului, nu vom putea realiza aceasta pe deplin. Probabil pentru că moartea Lui să nu ţină de domeniul absurdului sau al intenţiei numai, Domnul Şi-a lăsat trupul, dovadă şi chezaş al morţii, în mormânt, cu sufletul penetrând dincolo de uşile iadului, pe care le zdrobeşte. Astăzi iadul strigă, suspinând: „Zdrobitu-s-a stăpânirea mea. Păstorul s-a răstignit şi pe Adam l-a înviat, iar cei peste care eram împărat sunt lipsiţi şi pe cei pe care i-am înghiţit, puternic fiind, i-am vărsat. Deşertat-a mormintele Cel care a fost răstignit.” Slăbit-a puterea morţii pentru că până la Domnul toate cele înghiţite de iad nu-l puteau anula. Tot ce ieşea din trup cădea în iad pentru că avea spiritul desfigurat de păcat.

În dogma Bisericii despre pogorârea lui Iisus cu sufletul omenesc la iad – cu trupul nu se putea, căci era în mormânt, iar cu dumnezeirea pretutindeni – este implicată şi respigerea teoriilor protestante cărora trupul şi sufletul pier la moarte pentru a în-via abia la a doua Venire.

1. Ce-ar fi făcut Iisus la iad, dacă n-ar exista iadul ca un loc sau ca un mod de vieţuire nefericită a sufletelor după moarte?

2. Stând trei zile cu sufletul fără trup, a arătat posibilitatea şi realitatea unei existenţe fericite a sufletelor credincioase după despărţirea de trup.

„Zdrobitu-s-a puterea mea”, striga iadul personalizat şi personificat, întrucât toate acţiunile lui Iisus în cursul celor trei zile par a se concentra în înălţarea din iad a sufletelor celor drepţi şi numai ca rezultat al acesteia începe viaţa Raiului, ca un final al acestei lucrări de trei zile. Şi aceasta a făcut justificat să se vorbească în mod accentuat de pogorârea Lui la iad, şi să se lase pe al doilea plan, subînţeles, ideea Raiului. Şi totuşi, strigătul lui Hristos este: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.

E chemarea-răspuns a Domnului către tâlhar şi prin el către noi, cei care, împreună-răstigniţi cu Domnul, devenim împreună-locuitori ai Crucii, deschizătoare de Rai.

Hristos în Rai a intrat ca un om, având în comun cu tâlharul omenitatea. Cred că se poate spune că prin acelaşi act de izbucnire a vieţii Sale după despărţirea de trup, prin care a învins iadul, a întemeiat şi ordinea eternităţii fericite a sufletului, adică raiul, deşi logic premerge răfuiala cu iadul sau detaşarea Sa, şi prin aceasta şi a sufletelor celor drepţi, de iad.

Moartea pe Cruce a Domnului se transformă astfel, după spusa Sfântului Maxim Mărturisitorul, în judecata judecaţii şi în funcţie de aceasta raiul se deschide sau nu persoanei noastre.

Atmosfera de întristare densă este gonită de răceala morţii şi prin citirea a 15 paremii, bucăţi din Vechiul Testament, care cu puţin înainte pun chipurile Învierii din Vechiul Testament – marile mo-mente ale Paştelui universal – între nimica şi tot: Facerea, Izbăvirea din Egipt, dărâmarea Ierusalimului, trecerea prin Marea Roşie, trecerea în Canaanul făgăduit peste apa binecuvântatului Iordan, proorociile mesianice se încheie cu Daniil şi cei trei tineri din cuptor, icoana izbăvirii neamului omenesc din cuptorul iadului. Şi toate acestea între două cântări care vădesc deja lumina Învierii: „Lumină lină” şi Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”, amândouă subliniind intimitatea lui Iisus Hristos cu omenitatea noastră, zbătută între marginile unui cotidian demonic.

„Slavă, Doamne, Crucii Tale şi Învierii Tale” e ritmul liturgic ce se va imprima mai apoi de-a lungul întregului an duhovnicesc la fiecare Utrenie – slujbă a Învierii. Dar de ce „slavă”, oare? Nu mai putem întreba de aceasta după ce am văzut cum Crucea se leagă cu Învierea precum Întruparea de Maica Domnului.

Comentând de ce Sfântul Ioan Evanghelistul nu-meşte Crucea – slavă (Ioan 17, 5), iar Sfântul Ioan Hrisostom arată: „Crucea este începutul mântuirii noastre. Crucea este temeiul a mii de bunătăţi. Din pricina Crucii, noi, care mai înainte eram lipsiţi de cinste şi batjocoriţi, am fost trimişi acum în rândul fiilor. Din pricina Crucii, nu mai rătăcim, ci am cunoscut Adevărul. Din pricina Crucii, noi, care mai înainte ne închinam la lemne şi la pietre, am cunoscut acum pe Creatorul tuturor. Din pricina Crucii, noi, robii păcatului, am fost aruncaţi la libertatea dreptăţii. Din pricina Crucii, deci, pământul a ajuns la cer. Ea ne-a eliberat de rătăcire, ea ne-a condus spre adevăr, ea a făcut împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii, ea ne-a smuls din adâncul răutăţii, ea ne-a urcat chiar la culmea virtuţii, ea a stins rătăcirea demonilor şi a nimicit înşelăciunea. Din pricina Crucii, nu mai este fum şi grăsime şi vărsarea sângiuirilor necuvântătoare, ci pretutindeni adorăm duhovniceşte uniri şi rugăciuni. Din pricina Crucii, demonii fug. Din pricina Crucii, diavolul este alungat. Din pricina Crucii, firea omenească se ia la întrecere cu vieţuirea îngerească. Din pricina Crucii, fecioria vieţuieşte pe pământ, căci după ce El S-a născut din Fecioară, firea omenească a cunoscut calea acestei virtuţi. Ea ne-a luminat pe noi care stăteam întru întuneric. Ea ne-a eliberat pe noi care eram învinşi în luptă. Ea ne-a făcut să fim aproape de El pe noi, cei care eram departe de El. Ea ne-a făcut ai Săi pe noi, care eram înstrăinaţi de El. Ea ne-a făcut cetăţeni ai cerului pe noi care eram fără de patrie. Ea a ajuns pentru noi desfiinţarea războiului. Ea ne-a dat speranţa păcii. Din pricina Crucii, nu ne mai temem de săgeţile cele aprinse ale diavolului, căci am găsit Izvorul vieţii. Din pricina Crucii, nu mai suntem în văduvie, căci am primit Mirele. Din pricina Crucii, nu ne mai temem de lupi, căci am cunoscut pe Păstorul cel bun. Din pricina Crucii, nu mai tremurăm în faţa tiranului, căci am cunoscut pe Împărat. Minunata pricină: pricina Crucii!”

De aceea toate se cer după Cruce. De aceea concluzionează Sfântul Maxim Mărturisitorul că cel ce cunoaşte taina Crucii şi a mormântului cunoaşte şi raţiunile fiinţiale ale tuturor lucrurilor. În sfârşit, cel ce pătrunde încă şi mai departe şi este intrat în taina Învierii învaţă scopul pentru care Dumnezeu a creat toate de la început.

Tragedia Crucii Golgotei dezleagă astfel taina Învierii şi a începuturilor, căci aşa apare în zilele acestea Hristos pe Cruce: în calitate de Creator al lumii în mijlocul creaţiei cuprinse de groază în faţa tainei morţii Sale. Aceeaşi idee care răzbate ca un leit-motiv din toate cântările acestei zile în care lumea e restaurată. „Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini s-a încununat Împăratul îngerilor. Cu profiră neadevărată s-a îmbrăcat Cel ce a împodobit cerul cu nori. Loviri peste obraz a luat Cel ce a slobozit pe Adam în Iordan. Cu piroane s-a pironit Mirele Crucii. Cu suliţa s-a împuns Fiul Fecioarei. Slavă Patimilor Tale, Hristoase! Arată-ne nouă şi slăvită Învierea Ta!” se cântă la început de urcuş purificator. Iar peste noapte îi vine răspunsul heruvicului de la Liturghia Sâmbetei celei Mari: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor”.

La acestea conchidem cu Sfinţii Părinţi: Nimic nu se poate asemui mântuirii mele. Câteva picături de sânge reconstituie tot universul. Lucrarea răscumpărării se face una cu lucrarea creaţiei. Hristos prin moarte recreează lumea:

„Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine Lumina ta şi slava Domnului peste tine a răsărit”, spune Isaia în capitolul 60.

Şi Ierusalimul se dilată. Aşteptarea şi Sabatul iau sfârşit. Iată! Noi se fac toate. Dinspre Uşile împărăteşti ale Altarului – mormântul Domnului, la care arde candela cu mir adus de mironosiţe – preotul cu făclia în mâini anunţă deplin: „Veniţi de primiţi Lumină! Veniţi de luaţi Lumină!”

Şi totul e Înviere.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012