Harul Duhului lui Hristos

 Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)

Evanghelia de la Ioan 5,1-15

¹ După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. ² Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. ³ În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. ⁴ Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. ⁵ Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. ⁶ Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? ⁷ Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. ⁸ Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. ⁹ Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. ¹⁰ Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. ¹¹ El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. ¹² Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? ¹³ Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. ¹⁴ După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. ¹⁵ Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

 1. „În har sunteţi mântuiţi”. Mântuirea noastră este un dar al lui Dumnezeu, adică, un har, pentru a folosi acest termen biblic-teologic (de la grecesul haris, care înseamnă dar). Iată un adevăr afirmat cu multă putere în Sf. Scriptură. Marile confesiuni creştine sunt de acord în această privinţă, deşi între ele există deosebiri importante în ce priveşte înţelegerea raportului dintre harul lui Dumnezeu și libertatea omului (adică libera împreună-lucrare a omului) în realizarea mântuirii sale.

În dăruirea mântuirii, Dumnezeu este Cel Care are iniţiativa, adică El Își revarsă harul Său, înainte de a avea noi vreo inițiativă sau de a face ceva pentru mântuirea noastră. Îndreptarea omului în Hristos e o înviere din morţi. Nu poate face nimic pentru viaţa sa un mort, decât numai dacă şi după ce a fost înviat. Aşa este şi omul fără Hristos. Sf. Apostol Pavel arată că Botezul creştin este cu adevărat o înviere din morţi (Rom 6,3 şi urm.; Col 2,11-13) şi subliniază cu tărie faptul că mântuirea este un dar: „Pe noi, cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi! – şi împreună cu El ne-a sculat şi ne-a aşezat întru cele cereşti, în Hristos Iisus… Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef 2,5-9). Partea noastră la propria mântuire vine numai după ce am fost înviaţi în şi împreună cu Hristos. Şi numai în comuniune cu Hristos, păstrând legătura de viaţă cu El, putem noi să facem ceva pentru mântuirea noastră. Însuşi Domnul arată acest lucru în minunata pildă cu viţa şi mlădiţele, unde ne şi îndeamnă: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu va rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In 15,4-5).

2. Mântuirea, har și poruncă (dar și datorie). Aşadar, mântuirea noastră este cu totul peste puterile noastre înainte de a fi primit harul lui Hristos, înainte de a fi trecut prin „învierea cea dintâi”, adică prin taina unirii cu Hristos în Botez. Dar tocmai această înviere ne face în stare – şi ne obligă – la conlucrarea cu harul primit. Da, mântuirea este un dar de Sus, însă acest dar devine roditor în noi numai prin împreună-lucrarea noastră, prin răspunsul nostru de credinţă şi fapte bune. Apostolul Pavel, în continuarea textului citat mai sus, adică imediat după ce a afirmat că suntem mântuiţi în har şi că mântuirea este „darul lui Dumnezeu”, adaugă aceste cuvinte: „Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Ef 2,10).

Aceste două mari adevăruri – că mântuirea este un dar dumnezeiesc şi că acest dar pretinde, pentru a fi efectiv, conlucrarea noastră – sunt foarte clar ilustrate de Evanghelia de astăzi. Slăbănogul vindecat de Mântuitorul la acea scăldătoare din Ierusalim  – şi neputinţa lui de a se coborî în scăldătoare îndată după tulburarea apei ne face să credem că era vorba de un paralitic – este chipul omului căzut în păcat. Slăbănogul nu putea face nimic pentru a se mântui şi nu avea pe nimeni care să-l ajute. „Doamne – Îi zice el lui Iisus –, nu am om care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa” (v. 7). În aceeaşi stare se află omul fără Hristos. Îi este cu neputinţă să se mântuiască singur, căci nu este decât un „slăbănog”; şi nimeni dintre oameni nu poate să-l ajute. Aşa erau toţi urmaşii lui Adam. Întreaga istorie a omenirii dinainte de Hristos oglindeşte această neputinţă cronică a omului de a-şi afla mântuirea. Conştienţi de această neputinţă, israeliţii îşi înmulţeau jertfele, iar păgânii îşi înmulţeau zeii. Însăşi mulţimea jertfelor pe care le aduceau israeliţii nu făcea decât să releve neputinţa acestor jertfe de a mântui; cum o dovedea şi mulţimea eforturilor lor deşarte de a-şi agonisi, prin „faptele Legii”, prin infinita detaliere cazuistică a prescripţiilor religioase, ceea ce Sf. Apostol Pavel numeşte o „dreptate a lor”, o „dreptate proprie” (Rom 10,3). Cu atât mai mult evidenţiau această neputinţă mitologiile şi practicile religioase ale păgânismului, cu zeii săi tot mai numeroşi, dar şi tot mai străini de destinul omului; neputincioşi să mântuiască şi, de altfel, lipsiţi de orice preocupare de a mântui. Omul de dinainte de Hristos, asemenea slăbănogului zăcând neputincios lângă scăldătoarea tuturor speranţelor sale, constată din ce în ce mai deziluzionat că nu este nimeni care să-l ajute.

3. „Casa milei”. În sânul poporului ales, proorocii de Dumnezeu insuflaţi au reînnoit, veac după veac, făgăduinţa venirii mântuirii. Dar, iată, au trecut secole de când şi darul profeţiei s-a stins în Israel. Locul Dumnezeului Celui viu, Care le grăia părinţilor şi mergea în fruntea poporului Său, pare a fi fost definitiv uzurpat de un cod sterp de prescripţii – un jug împovărător pe care, cum va constata Sfântul Apostol Petru „nici părinţii noştri, nici noi n-am putut să-l purtăm” (Fapte 15,10). Era, între israeliţi, un număr restrâns de credincioşi – ca aceia amintiţi în paginile Sfintelor Evanghelii, Zaharia şi Elisabeta, dreptul Iosif, dreptul Simeon sau proorociţa Ana – care „aşteptau mângâierea lui Israel” (Lc 2,25; cf. 2,38), dar mântuirea pe care ei o aşteptau şi spre care-şi aţinteau cu atâta stăruinţă privirile sufleteşti părea atât de aproape şi, totuşi, atât de departe. Cum aproape era scăldătoarea vindecătoare de slăbănogul din Evanghelie – şi totuşi, atât de cu neputinţă de atins!

Slăbănogul părea, oarecum, să se fi obişnuit cu situaţia lui. Trecuseră 38 de ani de când era bolnav! Decăzuse atât de mult. Era tot o ruină, tot o suferinţă. Nu mai trebuia nimănui şi nici el nu mai îndrăznea să mărturisească în ce mare măsură avea trebuinţă de cineva. Vedea în jurul lui numai egoism. Fiecare se gândea numai la sine însuşi şi ţinea să exploateze numai pentru sine momentul de graţie când apa era tulburată de înger. Cine să-i întindă mâna? Cine să-l ducă în spate până la apa din scăldătoare?

Atunci vine Hristos. Pe neaşteptate, El îi oferă ajutorul – harul – Său: „Voieşti să te faci sănătos?” (v. 6). Bietul slăbănog nici nu îndrăzneşte să pronunţe acest singur cuvânt: „Voiesc!” El se lamentează că nu are om. „N-ai om, dar ai Dumnezeu!” – vor comenta Părinţii acest moment cutremurător. Un Dumnezeu Care are milă de tine. De aceea, mulţi dintre vechii scriitori creştini au preferat şi pentru scăldătoare o denumire puţin schimbată, voind să vadă, în chiar această denumire, o expresie a harului lui Dumnezeu; astfel, dacă unele dintre cele mai importante manuscrise atestă denumirea de Vitzata (sau Vizata), adeseori cei vechi au redat numele scăldătorii în forma Vitsaida (Betsaida), care înseamnă „Casa (locul) milei”.

4. Hristos, Izvorul harului. Omului în general, lui Adam celui căzut, Hristos Mântuitorul îi oferă tot atât de simplu, tot atât de pe neaşteptate şi în mod absolut gratuit harul mântuirii. Singura condiţie pe care i-o pune este ca şi el să voiască a se mântui. Fiecăruia dintre noi ni se prezintă până astăzi Hristos cu această ofertă de har mântuitor. Cuprins de o milă fără margini în faţa priveliştii jalnice a stării în care ne-a adus păcatul, El vine şi ne caută, ne întinde mâna Sa cea bună, bate la uşa inimii noastre (Apoc 3,20) şi ne întreabă cu o dragoste cum alta nu mai poate fi pe lume: „Voieşti să te faci sănătos? Voieşti să te mântuieşti? Voieşti să-ţi fac ceea ce tu nici nu mai îndrăzneşti să speri?”

Omul din Evanghelie s-a făcut sănătos. Din păcat îi venise boala (cf. v. 14). Domnul l-a ridicat din boală, iertându-l de păcatele care i-au cauzat-o. I-a redat puterea trupească; iată-l acum ducându-şi patul! Dar l-a ridicat şi din neputinţa sufletească. I-a dăruit harul de a trăi după voia lui Dumnezeu. El poate acum să nu mai păcătuiască. Şi Domnul îi atrage atenţia că este dator să pună în lucrare acest har: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să  nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (v. 14). Ce putea fi mai rău decât îngrozitoarea neputinţă şi suferinţă pe care le purtase vreme de 38 de ani? Şi totuşi există un rău infinit mai mare decât acestea: osânda cea veşnică!

Avertismentul sună nu numai pentru fostul slăbănog, ci şi pentru noi toţi. Am fost neputincioşi şi fără speranţă de mântuire. Domnul ne-a întins mâna Sa. Ne-a dăruit harul mântuirii, câştigat lumii întregi prin jertfa Sa răscumpărătoare. Din morţi ce eram, în păcatele şi în greşelile noastre, ne-a făcut vii. Şi poate acum să ne pretindă să ne comportăm ca oameni vii, ca fiinţe cărora ne-a restaurat voinţa de mântuire şi cărora ne-a dat puterea de „a ne ridica patul”, de a ne lua şi de a ne duce Crucea mântuitoare, pe urmele Sale.

5. Simţirea prezenţei şi a comuniunii cu Hristos prin Duhul Sfânt. Dacă, nouă, creştini fiind, ne lipseşte voinţa de mântuire, dacă suntem încă neputincioşi, înseamnă că însănătoşirea noastră este o iluzie. Să nu credem că harul primit prin Taina Sfântului Botez şi prin celelalte Sfinte Taine ale Bisericii ne mântuieşte fără aportul voinţei şi al lucrării noastre. Marele teolog al harului care a fost Sf. Simeon Noul Teolog (949–1022) constată – şi, vai, cât este de actuală această constatare! – că mulţi oameni „socotesc că sănătatea înseamnă a face voile trupului şi a traduce în practică toate poftele şi dorinţele lui” (Cartea discursurilor etice, 6, în vol. Discursuri teologice şi etice, Studiu introd. şi trad. de Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 274). Pe când, dimpotrivă, sănătatea pe care o dă Duhul Sfânt se vădeşte în „omorârea” mădularelor noastre pământeşti (Col 3,5), în răstignirea noastră faţă de lume (Gal 6,14). Şi nu ne împărtăşim de această sănătate fără acel „Voiesc!” pe care Domnul îl cere şi îl aşteaptă de la noi. Un „creştin” numai cu numele nu este un vindecat, un mântuit. Starea unui astfel de om o descrie foarte bine cuvântul din Apocalipsă (3,1): „Ştiu faptele tale, că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”.

Este mort duhovniceşte cel ce nu-L are pe Duhul Sfânt. În situaţia aceasta se află omul nebotezat, care încă n-a primit harul Duhului Sfânt. Dar şi creştinul care, trăind în păcat, L-a alungat pe Duhul Sfânt de la el. Îl voi cita iarăşi pe Sf. Simeon Noul Teolog: „Fiindcă aşa cum e cu neputinţă ca fără suflet trupul nostru, fie el bolnav sau nu, să se mişte, ba chiar şi numai să trăiască, tot aşa şi fără Duhul Sfânt sufletul, chiar dacă păcătuieşte sau nu, este mort şi nu poate nicidecum să vieţuiască viaţa veşnică. Căci dacă acul (boldul) păcatului este moartea (I Cor 15,56), cel ce păcătuieşte, fiind rănit de el, negreşit moare… Spune-mi, deci, cum vei putea vieţui cu adevărat fără să fii unit cu viaţa cea adevărată, adică cu Duhul Sfânt, prin Care tot cel ce crede se naşte din nou şi vieţuieşte din nou în Hristos?… Deci, dacă noi suntem morţi şi numai Acela (Duhul Sfânt, n. n.) este viaţa veşnică, să nu spunem, înainte de a ne fi unit cu El şi a vieţui prin El, că slujim, ca nişte robi, Domnului. Căci oare cum ar putea nişte morţi a sluji ca nişte robi cuiva?” (ibid., 7, p. 290).

6. Creștini fără Duhul Sfânt? Să luăm aminte: Sf. Simeon Noul Teolog adresează aceste grave avertismente unor creştini! El atrage atenţia că poţi fi creştin – ba chiar monah – dar fără a-L avea pe Duhul Sfânt. Şi că înseşi virtuţile ascetice nu sunt decât „oase moarte” fără Duhul Sfânt (ibid., 7, p. 288). Peste opt veacuri, Sf. Serafim de Sarov va reafirma acelaşi mare adevăr, spunând că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt.

Când, lipsindu-ţi simţirea prezenţei şi a comuniunii cu Hristos, prin Duhul Sfânt, îţi dai seama că „ungerea” ta („creştin” înseamnă uns) e un nume fără acoperire în viaţa ta, când constaţi că nu sălăşluieşte înăuntrul tău Împărăţia cerurilor (cf. Lc 17,21), atunci – zice Sfântul Simeon – să cazi cu multă umilinţă şi cu lacrimi din belşug spre a dobândi această bogăţie. El dă şi un model de rugăciune pe care s-o rostim într-o astfel de stare de decădere şi de lipsă a vieţii duhovniceşti: „Miluieşte-mă, Fiule al lui Dumnezeu, şi deschide ochii sufletului meu, ca să văd Lumina lumii (In 9,5), pe Tine Dumnezeul meu, şi să mă fac şi eu fiu al zilei dumnezeieşti (I Tes 5,5); şi nu mă lăsa pe mine, Bunule, nepărtaş, ca un nevrednic, de Dumnezeirea Ta. Arată-mi-Te, Doamne, pe Tine Însuţi, ca să cunosc că m-ai iubit ca pe unul care a păzit poruncile Tale, Stăpâne. Trimite, Milostive, şi peste mine pe Mângâietorul, ca să mă înveţe cele despre Tine şi cele ale Tale şi să-mi vestească mie, Dumnezeule a toate! Luminează peste mine lumina cea adevărată (In 1,9), Milostive, ca să văd slava Ta, pe care ai avut-o la Tatăl Tău mai înainte de a se face lumea (In 17,5). Rămâi, precum ai spus, şi în mine, ca şi eu să mă fac vrednic să rămân în Tine şi să intru atunci în chip ştiut (conştient) în Tine şi să Te am în chip ştiut în mine. Binevoieşte, Nevăzutule, să iei chip întru mine (Gal 4,19), ca, văzând frumuseţea Ta cea neasemănată, să port, Cerescule, chipul Tău (I Cor 15,49) şi să uit toate cele văzute. Dă-mi şi mie slava pe care, Milostive, Ţi-a dat-o Ţie Tatăl, ca să mă fac asemenea Ţie, ca toţi slujitorii Tăi, Dumnezeu după har şi să fiu împreună cu Tine neîncetat, acum şi pururea şi în vecii vecilor nesfârşiţi. Amin” (ibid., 5, p. 261).

7. Nașterea din nou și conștiința unirii noastre cu Hristos prin Duhul Sfânt. Cine Îl are pe Duhul Sfânt nu poate să nu fie conştient de această prezenţă prea minunată şi să nu se manifeste ca o „făptură nouă” (II Cor 5,17). Sf. Simeon adaugă că „aceasta (adică trăirea conştientă a prezenţei lui Hristos, prin Duhul Sfânt, în noi, n. n.) înseamnă a ne naşte din nou (In 3,4) şi a ne înnoi şi a vieţui în Hristos (II Cor 4,16; II Tim 1,1)” (ibid.). Căci adevăraţilor credincioşi li se dă „în chip ştiut (conştient) pecetea Duhului Sfânt”. Chiar dacă, pentru cei mai mulţi, această simţire conştientă a prezenţei Duhului şi vederea luminii lui Hristos vor fi numai daruri al veacului viitor, trebuie să tindem cu toată fiinţa noastră şi să lucrăm cu toată puterea noastră pentru dobândirea lor, fie încă aici, fie dincolo. „Deocamdată lăsaţi-vă învăţaţi – ne îndeamnă marele tâlcuitor al Duhului –, deocamdată pocăiţi-vă, supuneţi-vă, postiţi, plângeţi, rugaţi-vă; şi astfel, prin acestea şi unele ca acestea, alergaţi, luptaţi, urmăriţi, căutaţi, bateţi, cereţi, neplecându-vă spre nimic altceva, până ce veţi lua, până ce veţi apuca, până ce veţi primi, până ce vi se va deschide şi veţi intra, până ce veţi privi înăuntrul camerei de nuntă pe Mirele, până ce veţi auzi: ‘Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune’ (Mt 25,21), până ce vă veţi face fii ai luminii şi ai zilei (I Tes 5,5). Dar înainte de a fi văzut şi primit şi pătimit acestea, să nu vă amăgiţi în minţile voastre şi să socotiţi pe nedrept că sunteţi ceva, nefiind nimic (Gal 6,3), şi să nu vă închipuiţi, ca unii care au căzut din conştiinţă, că sunteţi deja duhovniceşti înainte de a primi Duhul Sfânt…” (ibid., p. 263).

„Iudeii” din Evanghelia de astăzi n-au fost în stare să sesizeze măreţia a ceea ce se întâmplase în preajma lor şi n-au recunoscut în Dumnezeiescul Tămăduitor de la Vitezda pe Mesia Cel făgăduit. Dimpotrivă, din însăşi aceasă minune au făcut un temei al urii lor ucigaşe împotriva lui Iisus (v. 16 şi 18). Adâncă mai era orbirea acestor oameni! Erau orbi, ca unii ce erau lipsiţi de lumina Duhului Sfânt. Cum să mai înţeleagă Scriptura, dacă, prin faptele lor rele, s-au lipsit de lumina Celui ce a inspirat Scriptura? Aşa au ajuns să pună sabatul mai presus de Dumnezeu. Din Lege, Revelaţie a lui Dumnezeu, au ajuns să facă un paravan care să li-L ascundă pe Dumnezeu. În locul Legii, şi-au fabricat Talmudul. Au pus izvodirile minţii lor mai presus decât Cuvântul lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare că toate referirile la Iisus din Talmudul iudaic sunt tot atâtea hule la adresa Mântuitorului lumii (a se vedea studiul nostru intitulat Iisus Hristos în izvoare antice profane, în revista „Studii Teologice”, XLI, 1989, nr. 1, p. 7-24).

În acelaşi fel decad şi creştinii numai cu numele, cei care, după ce L-au primit pe Duhul Sfânt la Botez, prin viaţa lor nu fac decât să-L întristeze, să-L batjocorească şi să-L alunge de la ei. Unii ca aceştia Îl răstignesc a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu (Evrei 6,4-6).

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos