Învierea sau Dumnezeu în căutarea omeniei noastre...

Pr. Constantin NECULA

 În vremea de Prohod. O Cântare mi-a revenit dinaintea ochilor: „Pe pământ ai venit,/ Pe Adam să-l mântui,/ Și, pe acesta negăsind, jos Te-ai pogorât;/ Pân-la iad, Stăpânul meu, L-ai căutat.” (I.26). Coborârea aceasta continuă parcă, până în iadul pe care-l locuim și căruia-i spunem, ca să putem rezista, lume. Un iad al indiferenței, aroganței ca respirație, al minciunii și trădării. Un iad al regulilor schimbate mereu în timpul jocului. Căci iadului îi place jocul cu sufletele noastre. În timp ce Dumnezeu ne vorbește prin toate, de la frumusețea creației la intima noastră alcătuire umană, la echilibrul trupului nostru și frumusețea de basm a idealurilor noastre, diavolul lucrează numai prin oameni.

Exclusiv, parcă, acum. De aici sentimentul de permanentă pogorâre la iad a Mântuitorului, de reintrare continuă în limitele răutății umane pentru a ne izbăvi de ea, de acreala ei toxică. Coboară parcă din piciorul Crucii în buza de neant a descurajărilor noastre, în limita de haos ce ne paște libertatea. Suntem un popor ce şi-a prăznuit Paștele ca neam și ca biserică. Din robie în libertate, trecând prin Marea Roșie a Războaielor și având mereu de partea noastră un sceptru de lumină. Care acum ne lipsește. Pentru că refuzăm Crucea drept sceptru al smereniei, singura putere din lume care schimbă istoria.

        În vremea Prohodului. Altă cântare: „Doamne Înviază! Zicea vărsând lacrimi, Maica Ta ce te-a născut.” (III.31). O Maică cerând Fiului său să învie. Și ce maică. Cărui Fiu. O poruncă de inimă, pentru ca aplecarea sub robia omeniei să nu rămână fără rod. Hristos Domnul pe Cruce ține partea oamenilor, cere iertare dinaintea Tatălui pentru izbăvirea din răutate a unei omeniri care credea că îl cunoaște pe Dumnezeu. Tocmai pentru a nu mai fi confundat cu percepte, norme și îngustimi rituale, Hristos a Înviat. A schimbat fundamentul închinării către Dumnezeu, lărgind parcă esplanada dinaintea Templului, făcând Templu din întreaga lume, cum ea a fost dintru început. Ne este greu celor de astăzi să mai gustăm din dulceața cuvintelor izbăvitoare din urât, răutate și superficialitate. De aceea sunt frumoase cântările Bisericii, abecedarul redescoperirii sensurilor adânci în care se înveșmântează viața noastră. Nu, nu suntem făcuți să fim muritori și ucigași, nu suntem construiți din lumină pentru a cultiva întunericul și a face din el hrană beznei în care ne aruncăm. Învierea ni-L descoperă pe Dumnezeu în căutarea omeniei noastre. An după an, zi după zi. Pentru că ne cere mereu să fim oameni, adică nemuritori în suflet. Atenți la trup, dar nu într-atât încât să uităm de țesătura lui infinită. Când în noaptea Învierii mergem să primim Lumină suntem de fapt la capătul unui drum către noi înșine. Pentru cei care nu merg, care chiar cred că le știu pe toate, noaptea aceea este una ca toate celelalte. Noapte. Pentru noi e trecere, paște, spre Lumină. Veniți, luați, lumină. Omenia noastră să-l întâmpine pe Hristos.

sursa:  http://www.tribuna.ro