Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda sau Arătarea lucrării îngerești. (Ioan 5, 1-15)

Dacă primele trei duminici după Paști se concentrează asupra Învierii lui Hristos, după cum e firesc, ultimele trei se concentrează asupra apei (1), pentru că Biserica ne pregătește pentru Cincizecime, apa fiind unul dintre marile simboluri ale Duhului Sfânt. Minunea de astăzi este istorisită doar de Sf. Ioan.

Domnul se află la începutul vieții sale publice și „urcă la Ierusalim” pentru o sărbătoare evreiască, probabil cea a Paștelui. Când se intră în Ierusalim pe la miazănoapte, venind dinspre Galileea, calea care duce la Templu trece pe lângă o scăldătoare numită „scăldătoarea oilor” (2), care se găsește chiar la nord față de Templu, în locul numit „Vitezda” (3).

Hristos nu trece niciodată printr-un loc din întâmplare: ci prin locuri în care era durere omenească și o dorință de vindecare. Această scăldătoare era într-adevăr vestită pentru că apele ei erau cunoscute prin puterea lor vindecătoare și era înconjurată de „cinci pridvoare”, o construcție impunătoare sprijinită pe coloane, alcătuind o hală imensă care adăpostea mulțimea care intra acolo de soare (sau de ploaie). Sub acest adăpost se găsea o mulțime de bolnavi care nădăjduiau să afle vindecare. Sf. Ioan ne arată cum se petreceau lucrurile: din când în când, la vreme sorocită, apele „se tulburau” pentru că un înger al lui Dumnezeu cobora, și primul care izbutea să intre în această apă vie era vindecat „de orice boală ar fi fost ținut”.

Era un loc unde se făceau vindecări minunate, cum mai erau și altele în Imperiul Roman și în lumea antică. Este interesant de observat că explicația dată de Sf. Ioan vine desigur de la Hristos însuși. Domnul ne arată lucrarea îngerească: îngerii, slujitorii și vestitorii lui Dumnezeu, sunt mereu lucrători în lume. Ca și Domnul și Stăpânul lor, Sfânta Treime, ei lucrează fără încetare. Aici, bunăoară, lucrarea lor este vindecătoare. Lucrul este demn de luat în seamă în legătură cu Cincizecimea: o apă care, în principiu, este stătătoare, pentru că nu se găsește într-un fluviu, și care începe să se tulbure dintr-o dată, este o apă mișcată de aer, adică o apă vie. Sunt două simboluri ale Duhului Sfânt, pentru că aerul și apa nu pot fi prinse, ca și Duhul, și pentru că sunt esențiale vieții, ca Duhul dătător de viață. De altfel chiar aceasta este expresia folosită de Hristos pentru a vesti Duhul Sfânt când vorbește cu femeia samarineancă (4). Duhul lucrează în Casa milostivirii, adică în Biserică. El este cel care ne vindecă de toate bolile și neputințele noastre.

Un alt lucru demn de luat în seamă este purtarea Domnului, care lucrează în deplină libertate, în afara oricăror convenții și stereotipuri. Se găsește, El ziditorul a toate, în sânul acestei mulțimi de bolnavi, care simbolizează omenirea sortită morții. Iar în această mulțime, a văzut un om. Acest om este slăbănog, paralitic de 38 de ani, ceea ce e groaznic. Paralizia reduce omul la o neputință totală, la o dependență completă: este o imagine impresionantă a lucrării demonilor care micșorează omul și îl reduc la nimic. Hristos a văzut că acest om nu putea, cu de la sine putere, să atingă apa vindecătoare. Atunci apa vine până la el, în persoana lui Hristos. Fiecare bolnav din lume își poate spune: poate că Dumnezeu va ieși în calea mea: mă va vedea și Se va milostivi de mine.

Dar Domnul ne dă o altă învățătură în felul de a se purta cu cel bolnav, cu această persoană suferindă. Îi spune un cuvânt care ne uimește: „voiești să te faci sănătos”? Să nu ne înșelăm: nu e vorba de o formulă de politețe sau de conveniență. Toți bolnavii adunați în jurul acestei scăldători voiau să fie vindecați. Dar cuvântul lui Hristos are o cu totul altă dimensiune. Este un cuvânt teologic: cuvântul Ziditorului către zidirea Sa, cuvânt care iese din gura Cuvântului lui Dumnezeu. În chip liber, ai adus pe lume boala, suferința și moartea. Acum că ai făcut această groaznică experiență, vrei să te schimbi? Vrei să te asemeni cu Ziditorul tău sau să-ți duci mai departe căderea în adâncurile cele mai de jos? Hristos pune pe om dinaintea responsabilității sale. Vindecarea nu este doar o stare de lucruri, o circumstanță, ci presupune deplină prefacere a firii, o răsturnare a valorilor. În ritualul apusean de maslu, preotul începe prin a întreba pe bolnav: „Ce vrei?” Și dacă răspunde: „Vreau să fiu uns”, preotul adaugă: „Dacă Domnul îți dă vindecare, o vei păstra?” Mulți ar vrea să fie vindecați, dar fără să-și schimbe cu nimic viața, purtarea, ființa. În acest caz, vindecarea nu poate fi decât superficială și de scurtă durată. De altfel Hristos va spune mai târziu omului vindecat: „Nu mai păcătui, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.”

Slăbănogul își spune neputința în care se găsește. Domnul se milostivește și îl vindecă de îndată. Nu doar imaginea simbolică a Duhului Sfânt, apa, pusă în mișcare de înger, e cea care vindecă pe slăbănog, ci Duhul Sfânt însuși, prin persoana lui Hristos, Duhul Sfânt care plinește și sfințește firea omenească a lui Iisus. Într-o clipită, acest bolnav a primit mai mult decât toți bolnavii de la scăldătoarea Vitezda de când există ea: vindecarea cea din afară și cea dinlăuntru, dată de Dumnezeu Însuși și nu prin lucrarea unui înger.

Cele ce mai urmează nu sunt spre lauda neamului omenesc. Evreii puriști și formaliști, „păzitori ai Templului”, în loc să sară de bucurie văzând că un om a fost vindecat în chip minunat de o boală fără leac, în loc să dea slavă Bunătății dumnezeiești cu lacrimi și suspine, iau la rost pe slăbănogul vindecat că își poartă patul într-o zi de sabat! Ce rușine pentru omenire! Ce nevrednicie! Cât de departe pot fi de inima lui Dumnezeu niște oameni care se pretind religioși! Din fericire, omul vindecat răspunde cu înțelepciune: „Cel care m-a vindecat mi-a spus: ia-ți patul tău și umblă.” Căci Domnul nu mai era acolo. Este altă învățătură la care merită să luăm aminte: Hristos tocmai a săvârșit o mare minune, fără să ceară nimic în schimb, dar nu Se impune. Nici măcar nu a spus omului cine era (dar nici acesta nu L-a întrebat…). Dumnezeu nu Se impune niciodată: Se propune numai. Dar în darul harului, ne lasă liberi. Doar mai târziu omul vindecat regăsește pe Iisus, în Templu (care e aproape de Vitezda) iar Domnul îi dă o învățătură duhovnicească („nu mai păcătui”) arătându-Se lui. Harul îi dă libertatea: are curajul să meargă să spună evreilor: Iisus este Cel care m-a vindecat. Aceștia sunt nebuni de furie și vor să-L omoare („evreii căutau încă și mai mult să-l omoare”, cum se spune la versetul 18).

Ce minunată pregătire pentru venirea Duhului Sfânt! Libertatea lui Hristos răspunde libertății Duhului5. Hristos ne-a eliberat deci de caracterul inexorabil al morții: a schimbat cursul istoriei omenești. Dar Duhul ne eliberează lăuntric: ne eliberează de toate condiționările noastre lăuntrice, ne îngăduie să unim în noi nevinovăția și înțelepciunea, adică să devenim oameni desăvârșiți, de „statura lui Hristos”, cum spune Sfântul Pavel.

Pr. Noël TANAZACQ (Paris)

Note de subsol

1. Duminica a cincea după Paști: Samarineanca (apa cea vie), cea de-a șasea: orbul din naștere (scăldătoarea Siloamului).
2. Sau probatică, din gr. probaton = turmă, din verbul probainô = a merge înainte. Poarta de miazănoapte a incintei Templului se numea „poarta oilor sau probatică”: pe acolo se aduceau turmele destinate jerftelor din Templu. Se crede că animalele erau spălate mai întâi în scăldătoarea oilor.
3. Bethesda în textul grec și Bethzatha cel latin (de unde numele de Bezatha în anumite traduceri) înseamnă „casa milostivirii” și se găsește aproape de locul unde, după tradiție, se găsea casa Sfintei Ana (și unde s-a construit biserica Sfânta Ana).
4. Iisus îi spune: „Ți-ar fi dat apă vie …” (Ioan 4,10).

sursa: https://www.apostolia.eu