CONVORBIRE MESIANICĂ LA FÂNTÂNA LUI IACOV

În Duminica a cincea după Paşti, Sfântul Ioan Evanghelistul istoriseş­te convorbirea Mântuitorului cu fe­meia samarineancă la fântâna lui Iacov (In 4, 5-42).

Deşi, în aparenţă, un dialog simplu, el exprimă însă un moment însemnat din activitatea mesianică a Mântui­torului. Acest motiv l-a condus pe Iisus până la fântâna lui Iacov, de lângă Sihar.

În timp ce Sfin­ţii Apostoli se îngri­jeau de cele ale Mar- tei, Mântuitorul S-a aşezat pe marginea fântânii să Se odih­nească. Era normal ca la amiază să vină cineva să scoată apă şi care avea să fie samarineanca. Păs­torul cel Bun căuta oaia rătăcită pentru a o aduce la ca­lea adevărului.

În împlinirea acestui ideal sfânt, Domnul Hristos uneori aşteaptă, iar alteori iese El Însuşi întru întâmpi­narea aceluia care are nevoie de milă şi har izbăvitor.

În acest scop, fântâna lui Iacov ia forma unui amvon itinerant, oferind omului prilej de întâlnire cu divini­tatea. Iisus a ales, drept loc de con­vorbire cu samarineanca, un loc po­trivit tradiţiei religioase şi naţionale a samarinenilor. Aceştia intenţionau să se alăture religios Patriarhului Iacov, or Siharul este situat în apro­pierea ţinuturilor lui Iacov, care a să­pat celebra fântână ce îi poartă nu­mele.

Mântuitorul, ştiind că va veni Samarineanca, i-a ieşit întru întâm­pinare. Problema oboselii a fost doar un pretext, de fapt Iisus înseta după convertirea poporu­lui samarinean. Folosindu-se de apă, pentru potolirea se­tei fizice, Domnul Iisus Hristos arată că mijloacele mate­riale pot călăuzi su­fletele pe cărările mântuirii. Deseori Dumnezeu foloseş­te prilejuri simple pentru a interveni în viaţa omului.

Numeroase sunt cazurile când gesturi simple contri­buie la realizarea unor relaţii însem­nate între oameni. Iisus urmează această stratagemă, cerând apă să bea. Solicită apa materială spre a-şi potoli setea fizică, pentru ca apoi să ofere El samarinencei Duhul Său cel Sfânt, dătător de viaţă nemuritoare.

Această cerere implică, desigur, sme­renie, „dă-mi să beau”, cel care o face dă însă dovadă de umilinţă, cel care oferă este cuprins de dragoste.

De pildă, ca atunci când cerşeto­rii, la colţ de stradă, stau cu mâna întinsă, iar trecătorii depun cu dra­goste ceva în această mână, ca răs­plată a gestului de umilinţă.

Dragostea şi smerenia se caută şi se completează reciproc. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că mai mare este bucuria aceluia care ofe­ră, decât a aceluia care primeşte. Cel care oferă se bucură că are de unde să dea şi la alţii, pe când cel care pri­meşte o face cu tristeţea lipsurilor sale. Mântuitorul solicită samarinencei ceva de absolută trebuinţă, apa, principiul esenţial de existen­ţă a vieţii. Dumnezeu aşteaptă de la om ceva esenţial din viaţa sa perso­nală, un singur gest umanitar, ca apoi să-l răsplătească El pe om cu purtarea Sa de grijă — cea mai mi­lostivă.

Înduratul Dumnezeu însetează mereu aşteptând semnul dragostei omului concretizat prin credinţă şi fapte bune, întrucât „credinţa fără fapte moartă este”, zice Sfântul Iacov (Iac 2, 20). Milostivul Dumnezeu este tot timpul aproape de om, gata să-l călăuzească pe calea mântuirii, în­tocmai ca părintele din Evanghelie, aşteptând întoarcerea fiului rătăcit.

Dumnezeu aşteaptă îndelung sem­nul dragostei simple ca să ofere, în schimb, binecuvântarea milostivirii Sale divine: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Ap 3, 20). La dra­gostea limitată a omului, Dumnezeu răspunde prin ocrotirea Sa cea fără margini. Simţind atmosfera potrivi­tă misiunii Sale sfinte, zice femeii: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dum­nezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-mi să beau!», ai fi cerut tu şi El ţi-ar da apa vie”, semnul concret al dragostei divine (Ioan 4, 10). în trăirea duhov­nicească mijloacele simple sunt de un real folos, întru potolirea dorinţei de desăvârşire. în general omul are sete de slavă deşartă, de îmbogăţire, de mărire etc. Cine se adapă din această apă a tendinţelor de tot fe­lul, însetează din nou. însă cel ce se învredniceşte de bogăţia purtării de grijă a lui Dumnezeu încetează de a mai fi chinuit de griji trecătoare. Ast­fel, apa ocrotirii divine, dăruită de Dumnezeu, devine izvor de apă ne­muritoare, pururea îndestulătoare.

„Apa pe care Eu v-o voi da se va transforma în izvor de apă nemuri­toare”.

Convinsă de adevărul acestor cu­vinte mesianice, samarineanca cere apă miraculoasă: „dă-mi să beau”, ca să nu mai ostenească venind mereu la fântână.

Realizându-se atmosfera de încre­dere reciprocă, se pune degetul pe rană. „Cheamă pe bărbatul tău”... „N-am bărbat”, „Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este băr­bat”. Povestea bărbaţilor femeii are relaţie indirectă cu cele cinci triburi ale Asiriei. În timpul captivităţii babilonice a Evreilor, între anii 640-538 î.H., regele Asiriei a repopulat Samaria cu cinci triburi păgâne, asiatice, cu idolii lor, la care continuau să se închine (4 Rg 17, 24-41). Emigranţii au fost convertiţi la mozaism doar parţial, continuând să adore zeităţile proprii. După încetarea captivităţii, evreii reveniţi în Samaria s-au amestecat cu aceste triburi, rezultând un popor hibrid, în permanentă duşmănie cu Iudeii şi confu­zie religioasă. Mântuitorul, cunoscând aceasta, a încercat să liniştească rătăcirile lor sufleteşti. Adevărul religios nu se poate lămuri atâta vre­me cât există obstacole de ordin spiritual, care se ridică între Dumnezeu şi om, viaţa duhovnicească nefiind separată de trăirea morală. Când se neglijează lucrul acesta, Dumnezeu aminteşte mereu: „Cheamă pe băr­batul tău”.

Pocăieşte-te, omule, de păcatele care te chinuie; îndreaptă ceea ce tre­buie îndreptat în viaţă, îndepărtează tot ce poate fi întinăciune şi păcat păgubitor de suflet. Părăseşte bărbaţii tăi nelegitimi şi vino la Mine, Cel legitim. Convinsă de puterea divină a acestor cuvinte, samarineanca măr­turiseşte convingător: „Doamne, văd că eşti proroc”. Mărturisire făcută cu oarecare ezitare, prin faptul că acest proroc este iudeu, cu probleme pen­tru samarineni, pe motiv de închinare; iudeii aduceau laudă lui Dumnezeu în Ierusalim, în timp ce samarinenii pe muntele Garizim. Răspunsul lui Iisus este clar: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele aces­ta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Va veni vremea, a si venit, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh si-n adevăr”. Mântuitorul a precizat că toate diferenţele de închinare se vor rezolva printr-o reală adorare spirituală. Femeia a înţeles de la Iisus că Ierusalimul şi Garizimul sunt doar o umbră palidă. Convinsă pe deplin de adevăr, samarineanca îşi dă seama că nu se găseşte nici în Ierusalim şi nici la Garizim, ci la fântâna lui Iacov, în prezenţa lui Iisus „Prorocul”, descoperit şi măr­turisit convingător de ea.

Astfel, convorbirea mesianică de la fântâna lui Iacov constituie un ade­vărat mesaj divin adresat creştinilor din toate timpurile şi toate locurile.

Acest mesaj mărturiseşte că „Dumnezeu este Duh, si cine I se închină tre­buie să se închine în duh si-n adevăr”. Adorarea lui Dumnezeu nu este un simplu formalism, ci un efort susţinut de unire a voinţei omului cu cea a lui Dumnezeu, ca Sfântul Duh să ocrotească sufletul omului, ca nici o piedică să nu se interpună între Dumnezeu şi om.

Samarineanca arată că ştie de venirea lui Mesia Care va dezvălui tot adevărul, mărturisit de Iisus. „Eu sunt, Cel ce-ţi vorbeşte”, Hristos Dumnezeu vorbeşte El însuşi lumii — Creatorul Se adresează creaturii. Convinsă de acest adevăr divin de care s-a învrednicit, femeia lasă vasul şi se duce grăbită spre compatrioţii săi pentru a le descoperi şi lor provi­denţiala sa descoperire: „Veniţi şi vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut, nu cumva acesta este Hristosul?”. Cu sufletul călăuzit de Duhul Sfânt, samarineanca se oferă curajos misiunii apostolice. Misiune cu roa­de însutite. Samarinenii ies din oraş şi se îndreaptă spre fântână, către Iisus. Apostolatul consătencei lor va lua forma unei mărturisiri persona­le — „iată ce mi s-a întâmplat”. A împărtăşi cu altcineva ce ni se întâmplă este un adevărat curaj sufletesc, sub ocrotirea Sfântului Duh. Un aseme­nea curaj a dovedit cu prisosinţă această făptură fragilă, prin curajul măr­turisirii sale devenind Sfânta Fotini.

Sfinţii Apostoli, întorşi cu alimente, îl invită pe Mântuitorul la masă: „Învățătorule, mănâncă!”, la care primesc răspunsul: „Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”. Aceasta înseamnă că ascultarea de Tatăl Ceresc constituie adevărata hrană duhovnicească a mărturisitorilor lui Dumnezeu.

Arhiepiscopul Adrian Hritcu 

sursa:  https://www.apostolia.eu