Iisus Hristos – Lumina lumii Duminica a VI a după Paşti (a Orbului)

 

Evanghelia de la Ioan 9,1-38

1 Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. 2 Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? 3 Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. 4 Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. 5 Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. 6 Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. 7 Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldtoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. 8 Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? 9 Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. 10 Deci îi zceau: Cum ţi s-au deschis ochii? 11 Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. 12 Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. 13 L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. 14 Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. 15 Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd. 16 Deci ziceau unii dintre farisei: Acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. 17 Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici, despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este. 18 Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. 19 Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? 20 Au răspuns deci părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. 21 Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. 22 Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. 23 De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. 24 Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta este păcătos. 25 A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că, fiind orb, acum văd. 26 Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? 27 Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? 28 Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. 29 Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. 30 A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. 31 Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. 32 Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. 33 De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. 34 Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. 35 Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? 36 El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? 37 Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. 38 Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui.

1. „Minuni” și „semne”. Spre deosebire de Evangheliile sinoptice, Evanghelia a IV-a redă numai câteva dintre minunile Domnului. Şi aceasta deoarece Sfântul Ioan Teologul nu urmăreşte numai să ne arate că Iisus a fost un mare făcător de minuni, ci vrea să descifrăm în aceste minuni unele adevăruri fundamentale despre persoana şi despre lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat. De aceea, el şi vorbeşte mai degrabă de „semne” decât de „minuni”. Astfel, chiar în finalul relatării primei minuni, evanghelistul zice: „Acest început al semnelor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi au crezut în El ucenicii Săi” (In 2,11).

Trei idei importante desprindem din această exprimare a evanghelistului:
– Prima este că Sfântul Ioan numeşte „semne” lucrările minunate ale lui Iisus, prin însăşi această denumire arătându-ne că ele dezvăluie semnificaţii adânci, dar totodată invitându-ne și pe noi şi ajutându-ne să descifrăm aceste semnificaţii. Astfel, la Cana Galileii, Iisus preface apa în vin (In 2,1-11), „semn” al înlocuirii iconomiei religioase vechi (mozaice), simbolizată de apa pusă „pentru curăţirea iudeilor”, cu „vinul” cel nou al Împărăţiei cerurilor. La Vitezda (In 5,1-18), nu numai că Iisus Se manifestă ca „Domn al sâmbetei”, ci, prin minunea vindecării slăbănogului care, în neputinţa sa de a se mişca, era ca un mort, El Se revelează ca Acela ce „scoală pe cei morţi şi le dă viaţă” (v. 21), ca Izvorul dumnezeiesc al harului mântuirii. Prin minunea înmulţirii pâinilor (In 6,1-14), Iisus Se revelează ca Cel ce este „Pâinea vieţii” (6,35-59). Minunea învierii lui Lazăr (In 11,1-45), ne descoperă că Iisus este „învierea şi viaţa” (v. 25). De aceea, prima jumătate a Evangheliei de la Ioan (cap. 2 – 12) a şi fost denumită de exegeţi „Cartea semnelor”.

– A doua idee importantă pe care o desprindem din In 2,11 este aceea că, prin „semnele” Sale, Iisus Îşi arată „slava” Sa. Este vorba de slava dumnezeiască a Cuvântului întrupat. Cel ce săvârşeşte aceste „semne” nu este un taumaturg oarecare, ci este Însuşi Fiul lui Dumnezeu venit în lume, astfel încât cei care cred în El pot contempla „slava Lui” (cf. In 1,14).
– În al treilea rând, acest verset (In 2,11) ne spune că, datorită acelui „început al semnelor”, ucenicii au crezut în Iisus. De altfel, şi în cazul celorlalte „semne” este evidenţiată ideea că ele conduc la credinţă. Prezentându-ni-le, în Evanghelia sa, Sfântul Ioan Teologul urmăreşte acelaşi lucru şi cu noi, beneficiarii acestei Evanghelii, adică să ne conducă la credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El îşi declară în mod deschis această intenţie, atunci când zice: „Deci şi alte multe semne a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în Cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui” (In 20,30-31).
Aceste trei concluzii se desprind cu claritate şi din cuprinsul Evangheliei de astăzi (In 9,1 şi urm.).

2. O minune-semn: Iisus este „Lumina lumii”. În primul rând, şi vindecarea orbului din naştere este o minune cu valoare de „semn”. Este vorba, desigur, în primul rând, de o minune nemaiauzită. O constată însuşi beneficiarul ei, fostul orb, când zice: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere” (v. 32). Dar această minune are o semnificaţie mai adâncă: ea ni-L revelează pe Iisus ca „Lumina lumii”. Tema este importantă pentru Sfântul Ioan, care, încă în prologul Evangheliei, ţine să enunţe adevărul despre Hristos-Lumina lumii, spunând că dacă Ioan Botezătorul „nu era el Lumina, ci (a venit) să mărturisească despre Lumină” (1,7-8), în schimb „Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume” (1,9; versetul trebuie, de fapt, redat în forma: „Cuvântul era Lumina cea adevărată, Care vine în lume ca să lumineze pe tot omul”). În 8,12, Iisus Însuşi mărturiseşte despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Afirmaţia va fi reluată, în cuvinte asemănătoare, în In 12,5-36 şi 46. Ei bine, în Evanghelia de astăzi, semnificaţia vindecării orbului din naştere o evidenţiază aceste cuvinte ale Mântuitorului care preced săvârşirea minunii: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (In 9,4-5). Astfel, minunea vindecării orbului din naştere este un semn prin faptul că prin această minune Iisus Se revelează, în mod concret, ca Lumina lumii.

3. Credința și necredința. Cel ce săvârşeşte această minune iarăși „Îşi arată slava Sa”. Nu o slavă oarecare a unui taumaturg omenesc. Lumea a mai cunoscut astfel de taumaturgi. Ci o slavă „ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In 1,14). Astfel încât cel care a primit harul Luminii Sale sfârşeşte prin a-L mărturisi ca Fiul lui Dumnezeu şi prin a I se închina ca Aceluia Care este cu adevărat Dumnezeu (9,35-38).

În ce priveşte a treia concluzie din cele menționate mai înainte, este foarte evidentă şi în pericopa acestei Duminici dilema credinţă/necredinţă. Am putea spune că, în această împrejurare, numai fostul orb este câştigat, practic, pentru credinţa în Hristos. Nici părinţii lui, cu bucuria firească pe care o vor fi simţit văzându-şi fiul vindecat, nu îndrăznesc să rişte excluderea din sinagogă printr-o mărturisire deschisă şi curajoasă a Binefăcătorului lor. Numai cel care mai înainte nu vedea acum vede. Şi nu este vorba aici atât de vederea trupească, cât de cea duhovnicească. Ce se întâmplă însă cu cei ce nu cred? Îi scuză oare faptul că sunt în majoritate? Că se îngrădiseră în suficienţa argumentelor lor „biblic-teologice”? Şi că ar fi fost ridicol să se ia după un tinerel, care nu numai că nu văzuse până atunci lumina zilei, ci despre care puteau spune: „În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?” (v. 34). Nu, acei orbi duhovniceşte nu au nici o scuză când Lumina li se arată într-un mod atât de eclatant, iar ei îşi închid ochii şi refuză s-o vadă şi s-o recunoască. Şi, mai ales, când fac acest lucru în numele pretenţiei că ei sunt cei ce văd. Unora ca aceştia Lumina li se face Judecător: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (v. 39). Confruntarea cu Hristos-Lumina operează o judecată. Oamenii se judecă ei înşişi prin reacţia faţă de Lumină: unii primesc Lumina, dovedind că au ochi să vadă; alţii o resping, dovedindu-şi orbirea.

În faţa necredinţei cvasi-generale a iudeilor şi mai ales a şefilor lor religioşi, evanghelistul va face la un moment dat această reflexie amară: „Şi deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El” (12,37); şi, asemenea sinopticilor (Mt 13,12-15; Mc 4,11-12; Lc 8,10), va evoca în legătură cu necredinţa poporului ales cuvântul profetului Isaia (6,9-10): „A orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec” (In 12,40).

4. Orbirea necredinței este o lucrare a celui rău. Cei care cad victime ale lucrării celui rău nu pot rămâne indiferenţi faţă de Hristos; prin însuşi faptul că se fac slugi ale vrăjmaşului lui Hristos, ei sunt, la rândul lor, vrăjmaşii Săi. Nişte vrăjmaşi care se încrâncenează din ce în ce mai mult împotriva Luminii. Care-L urăsc din ce în ce mai mult pe Hristos. Lucrarea vrăjmașuui lui Dumnezeu în inima şi în viaţa celor necredincioşi explică foarte bine de ce nu există „atei” care să-L lase pur şi simplu în pace pe Hristos. Ne putem întreba: dacă afirmă că nu cred în Hristos, dacă Îi neagă până şi existenţa, de ce se încrâncenează împotriva Lui? Răspunsul este clar: pentru că, lepădându-L pe Hristos şi Lumina Lui, unii ca aceştia nu sunt de fapt fără stăpân, fără „tată”. Lor le zice Mântuitorul: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru”; adăugând că diavolul a fost, de la început, ucigător de oameni şi tatăl minciunii (In 8,44).

5. Decăderea necredinței și urcușul mărturisitor al credinței. Fiind fiii şi uneltele celui rău, necredincioşii nu rămân niciodată pe o poziţie statică, ci ei se afundă din ce în ce mai adânc în prăpastia necredinţei şi a vrăjmăşiei împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului Său. Aşa se întâmplă şi cu „iudeii” (v. 18) sau „fariseii” (vers. 13, 15, 16, 40) din Evanghelia de astăzi: situaţia lor faţă de Mântuitorul se prezintă în chipul unei tot mai negre orbiri. Într-adevăr, constatăm o gradaţie descendentă în exprimările lor despre Mântuitorul:
– „Acest om nu este de la Dumnezeu” (v. 16);
– „Noi ştim că omul acesta este păcătos” (v. 24);
– „Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este” (v. 29).

Din rău în mai rău! De la refuzul de a vedea în Iisus pe trimisul lui Dumnezeu – şi acest refuz apare cu atât mai monstruos cu cât el este pronunţat în numele lui Moise şi al revelaţiei mozaice – până la a-L declara un păcătos, ba încă şi mai rău, o non-persoană: „Pe Acesta nu-L ştim de unde este”. Aveau toate motivele să-L recunoască în adevărata-I identitate. Era vădit că Iisus săvârşise o minune fără precedent. Nu aveau decât să se plece în faţa evidenţei. Cel orb de-o viaţă vede limpede ceea ce ei nu vor să vadă; şi le atrage atenţia că ar fi normal ca şi ei să vadă: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii” (v. 30).

Situaţia fostului orb apare în evidentă opoziţie cu aceea a necredincioşilor iudei. El urcă, în timp ce ei coboară. Iată treptele ascensiunii sale pe scara credinţei în Hristos:
– Iisus este „Omul” care i-a făcut bine: „Omul care Se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă si spălându-mă, am văzut” (v. 11). Prima treaptă este recunoaşterea cinstită a evidenţei şi a identităţii lui Iisus aşa cum Îl percepe el în acest stadiu al relaţiei sale cu El. El Îl identifică pe nume (Iisus) şi spune exact ceea ce Iisus a făcut pentru el.
– Iisus este prooroc (v. 17);
– Iisus este „cinstitor de Dumnezeu” şi „face voia Lui” (v. 31); dovada: însuşi faptul că a săvârşit minunea (v. 30), şi încă o minune fără precedent (v. 32);
– Iisus este „de la Dumnezeu” (v. 33);
– Iisus este „Fiul lui Dumnezeu”. Recunoscând acest adevăr, fostul orb îşi mărturiseşte credinţa în Hristos şi I se închină ca Aceluia Care este cu adevărat Dumnezeu (vers. 36-38)..

Acest urcuş dovedeşte că omul a învăţat să vadă. El poate să spună: „Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd” (v. 15). Iar în continuare este prezentat pur şi simplu ca „cel ce vedea” (v. 18). El a primit darul vederii. Dar Evanghelia ne spune mai mult decât atât. Ea ne spune că cel ce vede nu poate rămâne la ceea ce ştia înainte de a vedea; şi că se petrece cu el un progres continuu în ceea ce priveşte percepţia realităţii pe care i-o mijloceşte vederea.

Ce lucru minunat s-a petrecut cu fostul orb! Hristos face din el un om care vede. Şi care vede tot mai mult şi tot mai bine. Vede cu ochii trupeşti, dar vede mai ales cu ochii duhovniceşti. Cu primii, Îl vede cu recunoştinţa infinită pe Binefăcătorul său şi Îl mărturiseşte ca atare; cu cei de-ai doilea, Îl vede pe Cel ce este Lumina lumii şi Îl mărturiseşte că este Fiul lui Dumnezeu.

6. Siloam = „trimis”. Din textul Evangheliei de astăzi mai reţinem un detaliu: Sfântul Ioan Teologul ţine să ne atragă atenţia că denumirea de Siloam a scăldătorii la care l-a trimis Iisus pe orb să-şi spele ochii se tâlcuieşte „trimis” (v. 7). De ce introduce el această precizare? Desigur, pentru a dezvălui şi pe această cale că Mântuitorul este trimisul lui Dumnezeu. Acest adevăr este mereu repetat în paginile Evangheliei a patra. Nu apa scăldătorii l-a vindecat pe orbul din naştere, ci Hristos, trimisul lui Dumnezeu. O zicere rabinică afirmă că „trimisul este ca şi cel ce l-a trimis”. Evanghelia de la Ioan ne spune mereu acest lucru: că Iisus, Trimisul lui Dumnezeu, este ca şi Cel ce L-a trimis. Că El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Că dacă „Dumnezeu este Lumina” (I In 1,5), Fiul este şi El Lumina, anume „Lumina cea adevărată, Care vine în lume ca să lumineze pe tot omul” (In 1,9).

Dar poate că semnificația Siloamului trebuie aplicată şi orbului care acum vede. Prin însuşi faptul că vede, el are de împlinit o misiune. El însuşi devine un trimis al Trimisului, cu misiunea de a da mărturie despre Hristos, Lumina lumii. În Noul Testament mai apare – şi încă de atâtea ori! – un cuvânt care înseamnă „trimis”, de data aceasta un cuvânt de origine greacă, spre deosebire de denumirea ebraică a Siloamului. Este vorba de cuvântul „apostol”. Apostolii au fost ei înşişi nişte oameni pe care Mântuitorul, prin harul Său, i-a învrednicit să vadă; i-a făcut să-L vadă cu adevărat, le-a deschis ochii duhovniceşti spre a-L percepe în adevărata-I identitate. „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” – Îl mărturiseşte Petru (Mt 16,16), pe baza unei percepţii pe care nu „trup şi sânge” i-a mijlocit-o (v. 17). Iar la sfârşitul Evangheliei, Toma, fostul necredincios, face această mărturisire, în urma unei vederi mai presus de vedere: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28).

Astfel, tâlcuind denumirea Siloamului, Sfântul Ioan Teologul ne îndeamnă ca fiecare dintre noi să se facă un om „care vede”; şi, văzând, fiecare dintre noi să devină un „trimis” al lui Hristos în lume, astfel încât toţi orbii să-şi primească vederea şi Hristos să fie primit cu adevărat ca Lumina lumii.

7. Un avertisment pentru noi. Ne mirăm, poate, de orbirea oamenilor de odinioară. Cum puteau ei să fie atât de orbiţi încât să se opună evidenţei însăşi? Şi, mai ales, cum a fost posibil ca şefii religioşi ai iudaismului, cei a căror chemare era aceea de a fi călăuză orbilor, să se dovedească ei înşişi atât de orbi încât, cu Scriptura în mână, să-L lepede pe Cel despre Care mărturisea Scriptura?

Situaţia tragică a acestor oameni trebuie să ne pună în gardă în faţa pericolului acelui autosuficient: „Noi ştim!” (In 9,24). Acel sărac cu duhul care era fostul orb din naştere poate să le dea replica: „Voi nu ştiţi!” (vers. 30). Să luăm aminte că mentalitatea fariseilor n-a dispărut o dată cu tagma lor. Sunt destui şi astăzi orbii duhovniceşti care proclamă în numele unui arogant „Noi ştim!” verdicte pe care le cred fără apel împotriva lui Hristos şi a lucrării Sale de mântuire. Păcatul lor este cu atât mai mare cu cât ei cred despre ei înșiși că văd cel mai bine. Zice Mântuitorul: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (In 9,41).

Mulți sunt, de pildă, cei care se pronunţă cu un atotsuficient „Noi ştim!” împotriva „Oastei Domnului”. Întunericul ne înconjoară din toate părţile, orbirea este cvasigenerală, cangrena păcatelor de moarte a cuprins societatea românească până la os, hula, uciderea, desfrâul şi cele asemenea lor se etalează cu neruşinare în faţa ochilor tuturor, iar când un vindecat de orbire vine să spună întunericului pe nume şi să mărturisească despre Lumina lui Hristos, este respins cu un „argument” care seamănă ca două picături de apă cu „argumentul” suprem al fariseilor de odinioară: „Tu ne înveţi pe noi?”

În numele lui „Noi ştim!” se pot fabrica tot felul de argumente prin care fostul orb să fie obligat să stea la locul lui. Şi să nu mai proclame cu atâta convingere că Iisus l-a vindecat şi că El este Lumina lumii.

O, iubitul meu frate, poate şi tu eşti încă orb, deşi ţi se pare că vezi lămurit. Poate şi tu îţi baţi joc de orbul vindecat şi îl tratezi cu fariseică superioritate. Este timpul să te trezeşti! Nu pierde prilejul de a primi acum Lumina cea adevărată! Învaţă de la orb să nu mai fii orb! Lasă-L pe Iisus să-ţi pună tina smerită – tina smereniei – pe ochi, ca astfel ei să se deschidă şi să vezi și tu lămurit pe Fiul lui Dumnezeu!

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

LUMINA EVANGHELIEI – Exegeze la Evangheliile duminicale

Editura Agnos