Forme ale minciunii de sine
Mă mint că sunt creștin, că ținta vieții mele este comuniunea cu Domnul nostru Iisus Hristos, când, în același timp, vreau să mă împărtășesc, din plin, de bucuriile acestei lumi (bogăție, slavă, plăceri, admirația semenilor, un statut respectabil, putere și influență). Mântuitorul ne-a avertizat că nu putem sluji la doi stăpâni, și lui Dumnezeu, și lumii. Consecința acestei atitudini greșite este că ajungem să ne facem datoria de creștini, în mod meschin, pe jumătate. Nu din toată inima, nu „cu mărime de suflet”, cu generozitate, așa cum învăța Sfântul Paisie Aghioritul.
Mă mint când pretind a fi mai cinstit, mai iubitor, mai îngăduitor, mai cumpătat – într-un cuvânt, mai virtuos decât sunt. Apoi, din falsa părere de sine se ivește tentația de a-i călăuzi pe ceilalți, de a poza în fața lor în maestru, mentor, dascăl – un model demn de urmat. Unuia ca mine îi este adresat cuvântul Mântuitorului: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți” (Lc. 4, 23). Și urmează întrebarea de foc: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”
Mă mint când, angajându-mă într-o acțiune morală sau duhovnicească, scopul pentru care o săvârșesc nu este unul simplu, limpede, pur. Îl pot milui pe un sărac dându-i câțiva bani, nu pentru că vreau să urmez porunca Domnului, nu pentru că m-ar înduioșa starea deplorabilă a acestui om, ci pentru ca alții să vadă că sunt darnic, plin de compasiune pentru ființele obidite. În același timp, cred în sinea mea că mi-am făcut datoria de creștin, prin urmare, aștept ca Dumnezeu să mă recompenseze pentru acest gest. Minciuna de sine se poate înfățișa într-o formă și mai subtilă: miluindu-l cu te miri ce pe cel nevoiaș, nu doar îmi liniștesc conștiința („Mi-am făcut datoria!”), ci ajung să cred despre mine că sunt deosebit de ceilalți oameni, asemeni fariseului din pilda evanghelică.
Mă mint pe mine însumi când îmi etalez păruta virtute. Mântuitorul a descris și condamnat toate formele de afișare fariseică a virtuții. Fariseilor, care erau mari iubitori ai prescripțiilor religioase de tot felul, le-a reproșat accentul deosebit pe care îl puneau pe respectarea exterioară, formală, a legii dumnezeiești, ei neglijând partea nevăzută, indiscutabil mai importantă – sufletul – și schimbarea lăuntrică, pe care ar fi trebuit să și-o asume fiecare, în acord cu voința lui Dumnezeu: „Acum, voi fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie…” (Luca 11, 39).
Prin urmare, orice act de evlavie trebuie să izvorască din inimă, să nu fie amestecat cu interesul egoist și să fie săvârșit doar pentru Dumnezeu. Aceeași învățătură o întâlnim și la părinții din pustia Egiptului. Avva Pimen, de pildă, spunea: „Cine vorbește din dragoste de Dumnezeu, bine face; la fel, cine tace din dragoste de Dumnezeu”. Pentru un creștin, toate sentimentele, gândurile, mișcările sufletești țintesc spre Dumnezeu. Prezenți la Sfânta Liturghie, auzim iar și iar: „Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”
Sursa: http://ziarullumina.ro/o-patima-ascunsa-minciuna-de-sine-143125.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!