Lumina credinței Duminica a VI-a după Paști (a Orbului)

  Pr. Gabriel BASA

(Ioan 9, 1-38)

 Drept măritori creștini, Sfânta Biserică pune în fața noastră, prin pericopele evanghelice care se citesc la fiecare Sfântă Liturghie, o serie de relatări care, ne poart­ă cu sufletul și mintea în urmă cu aproape două mii de ani, în timpul vieții și activității pământești a Mântuitorului, încât, parcă trăim și noi faptele descrise în paginile Sfintelor Evanghelii. 

Sunt descrise minunile Mântuitorului, prin care Acesta, își manifesta, în primul rând, profunda Sa milă față de aceia în mijlocul cărora se întrupase. Era evidentă, astfel, atât dragostea față de mulțimile ce-L urmau pretutindeni dar, deopotrivă, și posibilitatea de a-i convinge mai ușor de puterea și de misiunea Sa dumne­zeiască. Prin urmare, al doilea scop urmărit de Mântuitorul prin săvârșirea minu­nilor era acela de a‑și dovedi dumnezeirea, de a arăta că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, lucru evident mai ales din pericopele evanghe­lice din Duminicile de la Paști până la Rusalii. 

Duminica a șasea după Paști, ne înfățișează minunea prin care orbul din naștere avea să primească lumină ochilor. Este una din acele minuni, în cadrul căreia Mântuitorul însuși ne spune că scopul săvârșirii minunii respective a fost acela de a-și dovedi dumnezeirea, atunci când zice că „nici el (orbul) n-a păcătuit, nici părinții lui (de s-a născut orb), ci să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu”(Ioan 9, 3). 

Acest orb neferi­cit din Evanghelia de azi, era sortit să trăiască într-o veșnică împărăție a întunericului, nu s-a bucurat nicicând de lumina zilei, n-a putut simți privirea duioasă și ocrotitoare a părinților, n-a putut nici­când să admire un răsărit sau un apus de soare, farmecul unei nopți cu cerul înstelat ori frumusețile naturii înconjurătoare. Și iată că acum, trecând Iisus prin locul în care se găsea orbul, suferința lui încetează pentru totdeauna. Sfânta Evanghelie ne rela­tează cum Mântuitorul, întâlnind pe acest orb într-o zi de sâmbătă, a scuipat pe pământ, a făcut tină, a uns ochii lui, apoi 1-a trimis la apa Siloamului ca să se spele și îndată a dobândit vederea. În felul acesta, Cel ce mărturisea despre Sine că este „Lumina vieții” și că oricine vine după El „nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina Vieții” (Ioan 8, 12) a îndepărtat pentru totdeauna suferința acelui om nefe­ricit, i-a schimbat noaptea neagră a vieții, care părea fără de sfârșit, în zări de lumină, 1-a chemat la o existență nouă, de lumină și de bucurie, pe care nar putea-o descrie decât unul care nu văzuse nicio­dată, și i-a deschis un drum luminos spre mântuire. 

Doar mai marii templului și fariseii, plini de ură împotriva Mântuitorului, pe care, cu puțin înainte de săvârșirea minunii, intenționau să-L omoare cu pietre, pornesc o adevărată anchetă ca să afle dacă este posibil ca un orb din naștere sa dobân­dească vederea tocmai prin Acest Iisus din Nazaret. De aceea, cel care fusese orb este adus în templu și interogat despre felul cum a primit vederea. Sunt aduși apoi și părinții lui, ca să mărturisească dacă a fost cu adevărat orb din naștere, este chemat el însuși a doua oară pentru cercetări. În neputința lor de a nega minunea, fariseii n-au găsit un alt răspuns decât acela că Iisus este un păcătos. Dar, spre uimirea lor, orbul vindecat, care nu citise Legea lui Moise sau profeții, a știut să dea un răspuns acelor farisei, spunându-le: „În aceasta stă minunea, că voi nu știți de unde este, și El mi-a deschis ochii. Noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu și-I face voia, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cine­va ochii unui orb din naștere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic” (Ioan 9, 30-33). Deci însuși cel vindecat recunoștea acum deschis dumnezeirea lui Iisus, fapt care a întărâtat și mai mult pe farisei împotriva lui. 

Sfânta Evanghelie ne relatează, în continuare, întâlnirea celui vindecat cu Mântuitorul - pe care încă nu-L văzuse - și dialogul care a avut loc între ei. La întrebarea Iui Iisus: „Crezi tu în Fiul lui Dum­nezeu?”, el răspunde printr-o altă întrebare: „Și cine este, Doamne, ca să cred în El?”. „Și i-a zis Iisus: L-ai și văzut. Și Cel ce vorbește cu tine Acela este” (Ioan 9, 35-37). La auzul acestei descoperiri, s-au deschis și ochii sufletului celui care primise lumina ochilor trupești cu puțin timp înainte, mărturisind cu convingere: „Cred, Doamne, și I s-a închinat” (Ioan 9, 38).

 Un lucru este sigur: orbul care a mărturisit deschis pe Domnul poate să ne slujească drept pildă de credință și nouă! Îndatorirea de a crede în Dumnezeu este prezentată în chip lămurit în multe îndemnuri date de Mântuitorul însuși. Știm că ori de câte ori venea cineva la El și-I solicita ajutorul, îl întreba: „Crezi că pot să fac aceasta?” sau îi zicea: „Crede numai!” (Marcu 9, 23). Și la răspunsul afirmativ al celui întrebat, rugămintea i se împlinea, iar Mântuitorul îi spunea: „Credința ta te-a mântuit” (Luca 8, 48 și 18, 42). Mai mult, în Sfânta Evanghelie de la Marcu, întâlnim și încredințarea : „De aceea vă spun vouă: pe toate câte le cereți rugându-vă, să credeți că le-ați și primit și le veți avea.” (Marcu 11, 24). Credința a stat la baza cererii sutașului care ruga pe Mântuitorul să-i vindece sluga, a femeii care striga în urma Mân­tuitorului să-i vindece fiica, a slăbănogului care a așteptat cu încre­dere ceasul izbăvirii sale timp de 38 de ani, a unui orb vindecat cu alt prilej în Ierihon și a altor bolnavi readuși la viață de Mântuitorul. Prin credință, toți aceștia își deschideau sufletul cu toată încrederea ca să primească revărsarea darului dumnezeiesc prin Iisus Hristos. 

Astăzi, prin credință ne deschidem sufletul ca să primim pe Dumnezeu. Cel ce crede intră în legătură cu Dumnezeu, primește puteri dumnezeiești care-1 întăresc, îl luminează, îl mângâie, îl înalță spre tronul ceresc. Deci credința este aceea care ne umple de lumina învățăturii lui Dumnezeu și ne pune sub ocrotirea Lui în toate împrejurările vieții. O credință puternică și sinceră poate să facă adevărate minuni, așa cum, de altfel, este posibil să vedem la tot pasul, dacă deschidem ochii. Faptul că prin credință se stabilește o legătură între noi și Dumnezeu, că Dumnezeu cel necuprins se sălășluiește în cuprinsul inimii noastre mărginite, este o adevărată minune. 

 Și tot o minune, am spune la fel de firească precum firescul minunilor din natura, este și faptul că adevărații creștini se străduiesc neîncetat ca, prin harul lui Hristos, sufletele lor să devină mai curate, mai pline de iubire, de blândețe, de smerenie și de pace. În același timp, ei caută să se îmbogățească mereu cu fapte bune, pentru că, după cuvântul Sfântului Iacob: „Credința fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26), este ca un pom fără roade. Cu alte cuvinte, credința noastră în Dumnezeu și dragostea față de El și de semenii noștri tre­buie să se facă vădită în săvârșirea de fapte bune. Sfânta Scriptură a Vechiului și mai ales cea a Noului Testament este plină de îndemnuri la săvârșirea de fapte bune, la slujirea aproapelui nostru, căci această lucrare este tot ce poate fi mai frumos și mai înălțător în viața omu­lui, ea aducând cu sine adevărata bucurie a vieții.

 Prin urmare, să ne străduim ca, având credință în Dumnezeu să facem tot ceea ce ține de noi, așa cum Mântuitorul ne îndeamnă: „Trebuie ca Eu să fac lucrurile Celui ce M-a trimis până este ziuă; vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Cât sunt în lume sunt Lumina lumii” (Ioan 9, 4-5). Doar astfel avem șansa de a ne bucura cu adevărat de conștiința misiunii împlinite, atât timp cât ne este îngăduit să trăim în lumea aceasta, și o să ne bucurăm de lumina cea pururea fiitoare, acum și în veșnicia spre care ne îndreptăm.

 Amin!