"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Biserica noastră în haină de sărbătoare

marți, 18 iunie 2024

18 iunie - Lumina zilnică din Scripturi


 Iar Iisus tăcea (Matei 26,63). Nu numai înain­tea lui Pilat, în Pretoriu, tace Hristos. Şi nimic nu răspundea (Marcu 14, 61) adaugă Evanghelistul Marcu. Nu dă niciun răspuns. Vede că nu iese nimic din vorbe. Vede că ar vorbi şi nu ar fi ascultat. Că ar cădea cuvintele Lui în gol. Nu că nu ar fi vrut să le vorbească, dar a văzut surzirea intenţionată a oamenilor: aveau urechi şi nu le foloseau. Hristos nu menaja auzuri. Nu spunea cele pe care voiau ceilalţi să le audă. Astfel, tă­cea cu tâlc. Evanghelistul Luca menţionează: Şi L-a întrebat Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic (Luca 23, 9). Ca şi cum ar fi spus de atunci că vorbele multe sunt sărace. A văzut că n-a ieşit nimic din discuţie. Evanghelistul Ioan subliniază neînfricata tăcere a lui Iisus înaintea ameninţărilor stăpânirii. La Hristos se adevereşte vechiul cuvânt prorocesc. Prorocul Isaia spune că nu şi-a deschis gura deloc şi a rămas fără glas înaintea celor ce îl prigoneau.

Când cineva provocat răspunde cu tăcerea coboară tensiunea, pune capăt continuării dis­putei, smereşte mânia, potoleşte iuţimea şi linişteşte situaţiile dificile. Are însă importanţă şi ca­racterul (etosul), şi stilul (ifosul), şi felul acestei tăceri. Dacă este egoistă, aceasta se vede. Dacă este dispreţuitoare, aceasta nu se poate ascunde.


Dacă cineva însă tace în mod smerit, ca lucru­rile să nu se înrăutăţească, cedează, îndură, se retrage, reduce la minim drepturile sale de dra­gul păcii, a unirii şi a dragostei, atunci câştigă, deşi pare că pierde. „Oricine este înţelept face pe prostul”, se spune în Sfântul Munte. Atitudinea cuviincioasă a celui ce tace poate să îl facă pe ce­lălalt să regândească lucrurile mai bine. Dacă are cineva puterea, care provine mai ales din smere­nie, să nu dea continuitate cuvintelor provoca­toare, ironiei şi batjocurii, ci tace, nu înseamnă că este timid şi prost, ci are un eroism mai mare decât cutezanţa obrăzniciei, a impertinenţei, a continuării certurilor şi a bombănelii multelor împotriviri. Omul provocator simte nevoia sa-­şi protejeze sinele, să vorbească, să se îndreptă­ţească şi să creeze o siguranţă defensivă. De mai mare putere are nevoie cineva ca să tacă decât să vorbească. Tăcerea însă cere cunoştinţă înţeleap­tă, stăpânire de sine şi smerenie autentică.

Tăcerea, precum deja am spus, nu e un lucru obişnuit pentru toţi, pretutindeni şi totdeauna. Sfinţii Părinţi au cultivat cu grijă tăcerea cuvi­incioasă şi au avut cuvânt inspirat de Dumne­zeu. Este un lucru deosebit de semnificativ şi important ca oamenii să cunoască bine când să vorbească, de ce să vorbească, cât să vorbească şi când să tacă, să se retragă. Aşa cum a spus cineva: „Cuvântul rostit limitează cuvântul lăuntric care e conţinut în tăcere. Niciodată nu poate să îl prindă şi să îl exprime în mod absolut. De aceea tăcerea este adesea în situaţia de a exprima mai mult decât orice cuvânt” (Georgios Mantzaridis). Aceasta se petrece în teologie, în sfânta isihie.

Vorbăria, pălăvrăgeala, sporovăială, trăn­căneala, grăirea în deşert, glumele denotă slavă deşartă, obrăznicie şi nelinişte interioară. Isihia dă naştere tăcerii celei frumoase şi aceasta urzeş­te cuvântul. Nu este vorba de o stare nelucrătoa­re, de o faptă pasivă, de o lucrare trândavă, de o inactivitate leneşă, ci despre o aleasă lucrare de autocunoaştere, de autoobservare, de adânci­re lăuntrică şi de desfătare de cele sfinte. Sfântul Serafim de Sarov spune: „Dobândeşte liniştea lăuntrică şi mii de oameni se vor mântui în ju­rul tău, fără ca tu să o ştii“. Nu e nevoie să vor­bim încontinuu. Lumea a obosit de vorbe multe, mari, opace, prefăcute, de lemn. Ceilalţi nu se află întotdeauna lângă noi doar ca să ne asculte, ci şi ca să îi ascultăm noi pe ei. Spune un înţelept: „Dumnezeu ne-a dat două urechi şi o gură – să ascultăm mai mult şi să vorbim mai puţin”. Noi ne purtăm de parcă am avea zece guri şi nicio ureche. Vorbeşte celălalt şi nu-l ascultăm şi ne gândim ce vom spune noi. Astfel, aşa cum spune poetul Giorgos Seferis, nu dialogăm şi nu comunicăm, ci purtăm monologuri paralele.

Monahul Moise Aghioritul


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!