Veniţi şi scoateţi Apa Nemuririi!… (Duminica a V-a după Paşti, a Samarinencii; Ioan IV, 5-42)

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

 

Dintru început, Prăz­nuirea aceasta a sa­marinencii, care-şi întâlneşte Dumnezeul Cel Viu, cheamă cu sine bucuria. Cântarea liturgică ne comută astfel la textul larg al Scripturii (Ioan IV, 5-42), text pe care-l interpretează în con­textul larg al istoriei. Căci ce se întâmplă acolo, la poalele muntelui Garizim (cf. Ioan IV, 20) nu ţine numai de neamul samarinenilor, ci de al tuturor desţăraţilor, în fond, fiecare neam fiind, în raport cu spaţiul dintâi al Edenului, un pic desţărat. „Fiul şi Cuvântul Tatălui, Cel împreună-veşnic, Izvorul tămăduirilor, a venit la fântână; şi o femeie din Samaria a venit să scoată apă; pe care, văzând-o Mântuitorul, a zis: Dă-Mi apă să beau, şi mergi de cheamă pe bărbatul tău! Iar ea, grăind ca unui om, iar nu ca lui Dumnezeu, silindu-se să tăinuiască, a zis: Nu am bărbat! Şi Învăţătorul a grăit către dânsa: Adevărat ai zis: Nu am bărbat! Că cinci ai avut, şi pe cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat ţie. Iar ea, mirându-se de acel cuvânt şi alergând în cetate, striga mulţimilor, grăind: Veniţi de vedeţi pe Hristos, Care dăruieşte lumii mare milă“ (Idiomelele samarinen­cii, III, gls. 2).

Iar „Slava…“ vecerniei ne arată, o dată în plus, că ceea ce s-a petrecut la ghizdul puţului nu ţine numai de pământ, cât mai ales de cer: „Lângă fântâna lui Iacov, aflând Iisus pe samarineanca, apă de la dânsa a cerut, Cel Ce acoperă pământul cu nori. O, minune! Cel Ce este purtat pe heruvimi stătea de vorbă cu o femeie păcătoasă, apă cerând, Cel Ce a spânzurat pământul pe ape; apă căutând, Cel Ce revarsă izvoarele şi limanurile apelor, vrând să atragă spre Sine, cu adevărat, pe cea vânată de luptătorul vrăjmaş şi să adape cu apa cea vie pe cea înflăcărată amarnic după lucruri netrebnice, ca un îndurat şi de oameni iubitor“ (Slava, gls. 6).

Aproape că orice exegeză am adăuga, pare în plus. Bine ar fi de fiecare dată când ne părăsim preocupările şi ne adăugăm ascultătorilor din Biserică, bine ar fi dar, să ne ascuţim auzul, să fim atenţi întru toate, textele acestea curgând spre mintea noastră prin binecuvântata cântare liturgică. Doar atât că, de fiecare dată, asemeni unui diamant, în funcţie de faţa pe care le întoarcem, ni se luminează un aspect sau altul al Evangheliei. Şi întâlnirea cu samarineanca nu-i altfel, izvorându-ne apă vie.

Amestec de sânge şi mentalitate cu popoare din alt neam decât cel ales, sufletul samarineanului, iconizat atât de frumos de femeia ce-I iese în cale, purta cu sine toată năvala de sentimente care-L înconjura pe Dumnezeu în neamul lui Israel, iar înalta conştiinţă că „s-a rupt“ de marele neam, ales de Dumnezeu să-I plinească opera între oameni, Israel, accentuase, probabil, şi starea de smerenie, de smerită aşteptare. Faptul că samarinenii aleseseră Garizimul ca loc al închinării, pe Iacob ca părinte spiritual, nu face altceva decât să ne atragă atenţia că erau în căutarea unei „legalităţi“ spirituale, pe care şi-o doreau extrem de mult. În acest spaţiu, mereu ocolit de iudei, Hristos Se poartă ca Dumnezeu: necăutând la faţa omului, ci la inima sa. Şi câte inimi nu aşteptau mântuirea şi în Samaria!

Obişnuită să supravieţuiască contactului cu bărbaţii, femeia samarineancă pare întâi că mai mult cochetează cu exoticul iudeu, care nu doar că intră în vorbă cu ea, de două ori dezavantajată în dialog – ca femeie şi ca samarineancă –, dar îi mai cere şi apă, luând dar din mâinile ei. Reacţia pedagogică a lui Hristos rămâne, până astăzi, una din cele mai frumoase lecţii de „vânare de oameni“ pe care o tezaurizează Scriptura.

Î.P.S. Sa, Î.P.S. Bartolomeu, comentând Evanghelia aceasta, subliniază: „Sufletul femeii merge din mirare-n mirare: Străinul iudeu îi făgăduieşte apa cea vie. Ea nu cunoaşte metalimbajul evanghelic, dar nu e nici ignorantă; ea ştie ceea ce mulţi din oamenii secolului 20 încă n-au aflat: ce anume este apa vie: «Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna este adâncă…» Aşadar, apa vie este apa din adâncime, apa originară, temelia şi începutul oricărei fântâni, apa pe care noi, cei de acum, o cunoaştem sub numele de pânză freatică, stratul profund şi pur, necontaminat de infiltraţiile superficiale, a cărei limpezime nu e concurată decât de viaţa însăşi“ (Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiep. Clujului, «Apa cea vie a Ortodoxiei», în vol. cu acelaşi titlu, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 48-49). Şi să recunoaştem că tot dialogul ulterior, despre bărbaţii ei, despre închinarea Tatălui „în Duh şi în Adevăr“ (cf. Ioan IV, 23), ca şi reacţia femeii, dovedesc că, răcorindu-se de năduşeala lumii acesteia, femeia înţelege darul cel mare pe care Străinul (de-acum identificat, căci zice femeia: „Nu cumva acesta este Hristosul?“ [Ioan IV, 29]) i-l face. După cum textul liturgic lămureşte: „Venit-a la fântână în ceasul al şaselea Izvorul minunilor, spre a aduce la viaţă pe urmaşa Evei, că Eva în acest ceas a ieşit din rai, din pricina amăgirii şarpelui. Deci s-a apropiat samarineanca să scoată apă; pe care, văzând-o Mântuitorul,    i-a zis: Dă-Mi să beau, iar tu te vei sătura de apa cea vie. Iar ea, înţeleapta, alergând în cetate, a venit îndată, mulţimilor zicând: Veniţi de vedeţi pe Hristos Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre“ (Idiomela I a samarinencii). De remarcat, a câta oară, cum Biserica vede în fiecare gest al lui Hristos izvorul restaurării întregului neam omenesc, de El, „Cel Ce este şezător-împreună pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul (…), Care a venit să caute chipul Său cel pierdut“ (Icos).

Sensul aşezării acestei Evanghelii la „înjumătăţirea Praznicului“ în aşteptarea Duhului Sfânt, a Rusaliilor, este clar: „Apa vie, cea săltătoare, apa nemuririi ai făgăduit şi dai, Izvorule cel pururea viu, celor ce primesc cu credinţă Duhul Tău, Mântu­itorule, Care din Tatăl purcede“ (Cântarea a 7-a, Utrenia, III). Vindecată astfel de „uscăciunea necu­noştinţei“ (Cântarea a 7-a a samarinencii, 7, V), femeia samari­neancă află toate sensurile adânci ale credinţei: atotştiinţa lui Dumnezeu, puterea seducătoare a lui Hristos transmiţându-i-se într-atât încât, îndată după aceea, mulţime de samarineni devin „ai lui Hristos“. O cetate, a Siharului, care crede în Hristos nu doar pentru că El este de faţă, ci şi mai târziu, după Înviere, convinşi de-acum că nu mai însetează, samarinenii Samariei vor fi, după Ierusalim, întâia izbândă a misiunii apos­tolatului creştin (F. Ap. 8, 5-25).

În loc de propria-mi concluzie la cuvântul acesta, fie-mi îngăduit să-l las pe Î.P.S. Bartolomeu să vorbească (op. cit. p 49): „Filologia biblică ştie că manuscrisele cele mai vechi sunt şi cele mai adevărate, deoarece ele nu sunt contaminate de greşelile involuntare ale copiştilor sau de cele voluntare ale ereticilor. Sfinţii Părinţi ştiau, de asemenea, că adevărata credinţă este aceea mai veche, adică cea predată de Sfinţii Apostoli. Biserica ştie că apa cea vie a unei fântâni se păstrează ca atare numai dacă fântâna este adâncă şi dacă pereţii ei sunt zidiţi din pietre tencuite. Ei bine, cele şapte Sinoade Ecumenice nu sunt altceva decât pietrele tencuite ce apără apa cea vie de apele viiturilor. Aici, între viu şi viitură e toată drama sfâşierilor la care este supusă cămaşa lui Hristos. Pânza freatică este una singură, fântânile pot fi mai multe, chiar foarte multe. Care este cea adevărată? Aceea care s-a ferit şi se apără de viituri (sau ivinituri nobi, n. c.). O numim Ortodoxie. Acuzată de conservatorism, Ortodoxia e singura care ştie ce conservă: apa cea vie a Evangheliei lui Hristos, pururea înnoitoare prin Duhul Sfânt. Şi e de-ajuns.“

Iar noi, noi nu putem decât subscrie, în speranţa că am fost înţeleşi.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula 
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu