Taina Treimii

 fragment din Praznicar – Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântul Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi!

Praznicul acesta al Sfintei Treimi se pregăteşte înaintea noastră spre înţelegere în toate praznicele pe care le parcurgem în Biserică. Fiecare sărbătoare ne apare ca o pagină într-un Abecedar din care învăţăm, pe rând, câte o literă, câte o propoziţie, câte o frază din Taina Sfintei Treimi. Spre deosebire de Abecedar, în schimb, cartea aceasta a cunoaşterii Treimii Celei Sfinte nu se parcurge într-un an şi, uneori, nici într-o viaţă, darul cunoaşterii ei putând să vină numai îndată după moarte, în taina Învierii, care nădăjduim că ne va afla Acolo, dinaintea Treimii Celei de o Fiinţă. Ce şcoală adâncă ne este Biserica! Cu câtă răbdare ne creşte spre vederea lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat!

În Vechiul Testament – să ne aducem aminte – Treimea cea Sfântă este mai mult în ghicitură. Fie că vorbim despre acel „Să facem pe om după chipul şi asemănare Noastră” (Facere 1, 26), fie despre reacţia de la Turnul Babel, „Hai să ne pogorâm şi acolo să le încâlcim graiul, pentru ca unul altuia să nu-şi mai înţeleagă limba” (Facere 11, 7), fie că amintim binecuvântarea levitică sau întâlnirea de la stejarul Mamvri, unde Avraam, deşi vede trei îngeri, le vorbeşte ca Unuia Singur, ca şi în alte câteva cazuri, ghicim Treimea în text. Părinţii Bisericii ne spun toţi că, pentru proasta vecinătate cu mulţimea de politeişti, Dumnezeu nu a îngăduit să crească această cunoaştere a Sa în Treime lăudat, pentru ca să nu se scufunde şi israeliţii în drama politeismului.

O dată cu Hristos însă, Taina Treimii se face auzită în toată puterea rostirii. Glasul din cer, auzit la vremea Botezului la Iordan, care încredinţa că Cel asupra Căruia Duhul Sfânt Se pogora în chip de porumb este Fiul Cel Iubit întru Care a binevoit (Matei 3, 17) sau vestitor de împlinire a misiunii Mântuitorului în drama ce precede Ghetsimani (Ioan 17), ca şi toate celelalte momente ale Evangheliei, vestesc că de acum Treimea ni Se dăruieşte vederii, pentru a ne umple dorul de Dumnezeu, care macină omenirea.

Mi-e greu! An de an tot mai greu să aflu cuvintele care să vă dăruiască o imagine cât mai clară despre Treimea cea sfântă! Mă mângâi la ideea că Sfântul Nicolae a avut nevoie de cărămidă, care, una fiind, cuprinde apa, focul şi lutul şi că-n această asemănare a găsit icoană Treimii pentru contemporanii săi. Sau mă mângâi la gândul că Sfântul Vasile cel Mare însuşi, ca să poată explica taina ascunsă în dogma dogmelor, s-a folosit de soare, întreit in icoană: discul solar – pe care l-a asemănat cu Tatăl; raza soarelui, care coboară (deci se întrupează), a asemănat-o cu Fiul, iar căldura razelor – care poate încălzi cea mai rece piatră şi umple de căldură cel mai întunecat ungher – este Duhul Sfânt. Precum raza soarelui, Duhul Sfânt putând să umple de căldură şi inima cea mai rece şi colţul de suflet cel mai întunecat.

Mereu aşa, prin comparaţie, Părinţii Bisericii şi teologii au încercat să lumineze – într-un fel sau altul – icoana Treimii. Poate că cea mai reuşită este aceea pe care în penel a supus-o Sfântul Andrei Rubliov care, ea însăşi, ca icoană, a dezvoltat o teologie întreagă. Dacă am vrea să surprindem cea mai vie icoană a Treimii, nu trebuie să uităm însă că fiecare din noi, aşa cum textul de la înmormântare spune, la Binecuvântările Învierii cântate acolo, „chipul slavei Tale celei negrăite suntem, măcar deşi purtăm ranele păcatelor”. Cu toate că suntem, aşadar, răniţi de păcat, în noi şade precum o pecete de taină – spălată la Botez, evidenţiată prin Taina Mirungerii şi reactivată de fiecare dată prin Sfintele Taine – „chipul slavei lui Dumnezeu”. De aici şi respectul pe care, dincolo de rudenie de sânge şi neam, trebuie să ni-l purtăm. De aici şi gestul de angajare liturgică pe care diaconul sau preotul îl face atunci când, după cădirea icoanelor, ne cădeşte chipurile. Tainicele icoane ale slavei negrăite, prezente în lume, prin care Dumnezeu înnobilează lumea! Şi ca să înţelegem că aşa este, luaţi aminte la omul pătimaş, care, în curvia, alcoolismul, arghirofilia sau parvenitismul său, se crede nemuritor. Ce chip strălucit capătă şi ce umbră de păcat îl răneşte chiar dacă, uneori, după spusa Scripturii, chiar pătimaş fiind, poate lua „chip de înger de lumină”! Ce dramă suferim prin pierderea chipului! Ce durere cuprinde cer şi pământ când vreunul dintre noi, dacă nu toţi, ne rupem din dragostea lui Dumnezeu! E mai mult decât greu să pricepem aceasta, dacă n-am simţit că-I aparţinem! Că-I suntem dar, cum El ne este nouă pururea Dar!

Preluaţi, aşadar, veşmântul de lumină în care Hristos ne-a înveşmântat! Bucuraţi-vă că sunteţi fiii Tatălui! Daţi slavă că Duhul Sfânt vă este aproape, ceas de ceas, clipă de clipă!

Şi prăznuiţi Treimea cea Sfântă în fiecare clipă a vieţii voastre. Ea este cea prin care toate s-au făcut, prin care toate se ţin şi în care veşnicia se împlineşte! Amin.

Braşov, 2004

sursa:http://www.agnos.ro