25 iunie - Lumina zilnică din Scripturi

 
Aşadar, ce este Hristos? Se aud 1001 păreri. Unul zice „este filozof”, altul zice „sociolog”, altul zice „revoluţionar”, altul zice „poet”, şi alţii, multe altele. Răspunsul corect îl dă Evanghelia aceasta şi spune: Hristos este Dumnezeu (Ioan 1, 1). Crezi asta? Eşti creştin. Nu crezi asta? Nu eşti, poate că aparţii vreunei teorii filozofice sau alteia, dar creştin nu eşti. 

Aşadar, Hristos este Dumnezeu, nu doar un simplu om; este Dumnezeul-Om, Iisus Nazarineanul, Cel răstignit şi Dumnezeu. De aceea, auzim aici că nu a existat un timp în care să nu fi existat Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. 

A existat o epocă în care nu a existat omul – lucrul acesta şi ştiinţa îl acceptă – , dar nu a existat o epocă în care să nu existe Hristos, a doua Persoană a Dumnezeirii Treimice celei Una. Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – împreună Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Trei Sori într-un Soare, Dumnezeire în Trei Sori. Preasfântă Treime, miluieşte lumea Ta. În continuare, Evanghelia spune că Iisus Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, este Cel prin care s-au făcut toate, toate fiinţele, toate câte le vedem şi nu le vedem. „Toate”, zice, „prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

Lucrul acesta trebuie să-l analizăm. De-Dumnezeu-inspiratul cuvânt se referă aici la ontologia lumii, adică la creaţia fiinţelor. Unul dintre cele mai mari zece spirite ale umanităţii, Sfinţitul Augustin – al cărui nume îl port cu nevrednicie – , zice că toate fiinţele văzute, cercetate fie cu telescopul, fie cu microscopul, se supun următoarelor patru categorii. 

Primei îi aparţin cele care au „existenţă”, pe „a fi”, adică fiinţa. Care sunt acestea? Sunt huma pământului, apa, pietrele, munţii, metalele ieftine şi preţioase, minereurile, dar şi fiinţele cereşti au doar pe „a fi”. 

Celei de-a doua categorii îi aparţin fiinţele care au şi altceva în afară de pe „a fi”. Au pe „a creşte”. Care sunt acestea? Sunt plantele şi arborii. Acestea, în afară de existenţă, au şi creşterea. De unde începe un arbore? De la o mică sămânţă. Aceasta cade în pământ şi se deschide, se nutreşte şi începe să crească. Încolţeşte, se măreşte, se dezvoltă şi se face un arbore uriaş. Creatorul fiinţelor – „toate prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

Trecem la a treia categorie. Fiinţele categoriei acesteia, după Sfinţitul Augustin, au în afară de pe „a fi” şi pe „a creşte”, şi altceva: au pe „a simţi”. Care sunt acestea? Sunt animalele. Binecuvântatul mieluşel, de pildă, are pe „a fi”, are pe „a creşte”, are şi pe „a simţi”. Îl doare. Şi câtă durere primeşte din partea omului care în aceste zile îl junghie pentru o masă pascală! Animalele au pe „a simţi”. Desigur, unele din ele au simţuri mai puternice decât alte fiinţe. De pildă, vulturul are un văz foarte ascuţit, ochi de cristal. Are privirea specifică vulturului, prin care priveşte ţintă la soare şi distinge din înălţime cele mai mici obiecte de pe pământ. Iarăşi, câinele are un miros şi un auz foarte fin. Am citit undeva că în Londra poliţia are câini speciali şi poliţiştii sunt dotaţi cu un fluier, care, atunci când se fluieră cu el, nu este auzit de vreun om, ci îl aud doar câinii şi aleargă imediat lângă sergentul de poliţie. Câinele, la fel, este primul animal care aude cutremurul. Îl depăşeşte şi pe seismograf. 

Repet: pe „a fi” îl au pietrele. Pe „a fi” şi pe „a creşte” le au arborii. Pe „a fi”, pe „a creşte” şi pe „a simţi” le au animalele. Şi acum ajungem în capătul scării fiinţelor, la om. Omul, nu neg, este şi materie – humă, are, prin urmare, şi el pe „a fi”; are, apoi, şi pe „a creşte”, devreme ce din embrion şi din mic copilaş devine bărbat desăvârşit. Are şi pe „a simţi”, devreme ce şi el simte durerea. Dar nu se limitează doar la acestea. Are şi altceva. Care este acest altceva? Este „a gândi”, mintea. O, mintea omului! Să zică şi să strige oricare că omul se trage din maimuţă şi din urangutan. Este o mare greşeală. Ceea ce ne deosebeşte de animale este mintea. Mintea este un lucru extraordinar. În faţa ei, computerul este un nimic. Un zero, o jucărioară este computerul, în comparaţie cu această dotare de neconceput care se numeşte cugetarea omului. Ea îl deosebeşte de celelalte fiinţe. Prin cugetare, omul concepe, planifică, inventează, creează. Ia o maimuţă. Şi zece ani să o trimiţi la şcoală, nu va învăţa alfabetul, doar va grohăi. Omul, din mic elev devine înţelept, om de ştiinţă şi inventator. Este receptiv la progres graţie cugetării lui. 

Aşadar, sunt patru categorii de fiinţe. Prima are pe „a fi”, a doua pe „a fi” şi „a creşte”, a treia pe „a fi”, „a creşte” şi „a simţi”, şi a patra „a cugeta (a raţiona)”. Dar oare am terminat scara fiinţelor? Greşit. Pentru că nu există doar cele văzute. Există şi cele nevăzute. Cele văzute sunt puţine. Cele multe şi nenumărate sunt cele nevăzute. Dincolo de cele văzute, există lumea nevăzută, care este infinită şi minunată. Acesteia îi aparţin duhurile cele netrupeşti, puterile cereşti, îngerii şi arhanghelii, sufletele oamenilor care au trecut de pe pământ, dar şi diavolul cu demonii care au căzut de bunăvoie de la scopul pentru care au fost creaţi.

† Episcopul Augustin