Patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau numai de cea raţională. Mai anevoie de biruit sunt patimile iuţimii decât cele ale părţii poftitoare; de aceea Dumnezeu a dat ca doctorie mai tare împotriva ei porunca dragostei. Patimile îşi au originea în noi, care am călcat porunca lui Dumnezeu, nu în Dumnezeu. De aceea, ele nu au nici o raţiune a înţelepciunii sau a cunoştinţei, ca unele ce există în chip fraudulos, prin lepădarea înţelepciunii şi a cunoştinţei. Cel viclean, fiind minte netrupească, nu poate amăgi altfel sufletele decât prin năluciri şi gânduri care încep cu momeala (atacul), urmată de amestecarea gândurilor omeneşti cu cele drăceşti (însoţirea), apoi de consimţirea sau învoirea minţii de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos; după acestea vine robirea, care este ducerea fără voie a inimii, sau amestecarea hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări, şi în sfârşit săvârşirea faptei din afară, a păcatului. Dacă mintea va fi atentă prin trezvie, prin împotrivire şi chemarea numelui lui Iisus, va putea pune pe fugă nălucirea momelii de la răsărirea ei, iar cele ce urmează acesteia, adică însoţirea, consimţirea, robirea şi păcatul rămân, fără împlinire.
Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup. Cel ce cultivă trezvia îl alungă din suflet prin pocăinţă. Or, cel care nu este îmbrăcat cu veşmântul duhului este îmbrăcat cu ruşinosul şi necinstitul veşmânt al patimilor.
Patimile sufletului sunt lenea, neştiinţa şi uitarea, spune Sfântul Petru Damaschinul. Căci din neînţelepciune apare trândăvia, din aceasta nelucrarea, şi prin aceasta uitarea. Iar din uitare izvorăşte iubirea de slavă din care creşte iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor, şi prin ea vine împrăştierea în cele ale vieţii, cauza totalei necunoştinţe a darurilor lui Dumnezeu şi a păcatelor proprii. Iar din acestea se nasc celelalte patimi, adică: lăcomia pântecelui, din care vine curvia; apoi iubirea de argint, din care se naşte mânia; din ea vine întristarea, prin care se naşte nepăsarea; şi în cele din urmă slava deşartă din care se trage mândria. Din acestea vine toată răutatea, patima şi păcatul, prin care se ajunge la deznădejde, la pierzanie şi la căderea de la Dumnezeu.
† Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!