Hristos Arhiereul şi preoţia creştină

 

Duminica a VII-a după Paşti

(a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I ecumenic)

Evanghelia de la Ioan 17,1-13

1 Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească. 2 Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. 3 Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. 4 Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. 5 Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.6 Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. 7 Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; 8 Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. 9 Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat; că ai Tăi sunt. 10 Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. 11 Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. 12 Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. 13 Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.

1.Rugăciunea arhierească. Evanghelia de astăzi cuprinde prima parte a ceea ce se numeşte îndeobşte Rugăciunea arhierească a Mântuitorului (In 17,1-26).

Iisus ştie că „a venit ceasul” (vers. 1) preamăririi Sale prin patimi, moarte şi înviere. În acest moment de o însemnătate unică, Domnul înalţă către Tatăl ceresc o rugăciune cutremurătoare pentru Sine Însuşi, ca să fie sfinţit (consacrat) pentru jertfă (vers. 1b-5), apoi pentru ucenicii Săi (vers. 6-19) şi, de asemenea, pentru toţi cei care vor crede în El prin cuvântul lor (vers. 20-23), ca şi unii şi ceilalţi să fie, prin iubirea Tatălui, împreună cu El, în slava vieţii veşnice (vers. 24-26). Se roagă mai ales „ca toţi să fie una” (vers. 21; cf. vers. 11), cu o unitate care îşi are puterea şi modelul în însăşi unitatea Sfintei Treimi.

Această rugăciune are un foarte bogat cuprins teologic. Ea ne oferă un adevărat rezumat al teologiei ioaneice despre lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Astfel, ea subliniază ascultarea Sa de Tatăl, o ascultare „până la moarte”; faptul că prin moartea Sa se arată slava lui Dumnezeu; alegerea ucenicilor din lume; faptul că lor li S-a descoperit Dumnezeu în persoana lui Iisus; misiunea lor în lume; unitatea lor în dragoste, întemeiată pe comuniunea lor cu Hristos şi cu Dumnezeu.

În Deuteronom, Moise, înainte de moarte, îşi încheie şirul cuvintelor cu o cântare de laudă (cap. 32) şi cu o rugăciune de binecuvântare pentru popor (cap. 33). Tot aşa şi Iisus, noul Moise şi mijlocitorul Noului Legământ, după marea cuvântare de despărţire de ucenicii Săi (cap. 13 – 16), Se roagă pentru noul popor al lui Dumnezeu care este Biserica Sa. El Se dă morţii, ca jertfă întru tot curată şi bine primită. Iar această jertfă este temelia însăşi a Bisericii Sale. Dar Hristos-jertfa este deopotrivă şi jertfitorul, adică Marele-preot sau Arhiereul. Deşi Sfântul Ioan Teologul nu foloseşte denumirea de arhiereu pentru Hristos, este evident că El ni-L prezintă aici tocmai în această calitate. Şi, cu drept cuvânt, încă Sfântul Chiril al Alexandriei constata că, în Ioan 17, Iisus Se roagă ca arhiereu, mijlocind pentru popor. Este adevărat că denumirea de „arhierească” o va primi această rugăciune, în mod explicit, numai mult mai târziu. Primul care a folosit această denumire a fost un teolog apusean, David Chytraeus (1531-1600), dar este întru totul corespunzătoare cuprinsului ei şi situaţiei în care a fost rostită de Mântuitorul și în contextul în care ea apare în cuprinsul Evangheliei de la Ioan.

2. Iisus Hristos – Arhiereu în veac. Epistola către Evrei se referă în mod explicit şi pe larg la slujirea arhierească a lui Hristos. Pentru a-i putea reprezenta pe oameni înaintea lui Dumnezeu, arhiereul trebuie, în primul rând, să fie „luat dintre oameni” (Evrei 5,1). De aceea, şi Fiul lui Dumnezeu „nu firea îngerilor a luat, ci sămânţa lui Avraam a luat” (Evrei 2,16), adică S-a făcut Om adevărat şi poate să-i numească pe oameni „fraţii” Săi (Evrei 2,1-12 și 17). Funcţiunea specifică a preotului (arhiereului) este jertfa (Evrei 5,1). Iisus aduce El Însuşi o jertfă, de o valoare unică: El „S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană” (Evrei 9,14). Această jertfă, tocmai pentru faptul că este desăvârşită, nu mai trebuie repetată, spre deosebire de jertfele Legii Vechi. La Sărbătoarea Ispăşirii, arhiereul mozaic intra în Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei de ispăşire. Iisus Se jertfeşte însă o singură dată şi, prin jertfa Sa, „trecând prin cortul cel mai mare şi desăvârşit, nu făcut de mână”, intră o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor din ceruri (Evrei 9,11-12).

3. Hristos Arhiereul și preoția Bisericii. Epistola către Evrei accentuează unicitatea jertfei Arhiereului Hristos (9,25-26). Totodată însă, ea relevă caracterul veşnic al arhieriei Mântuitorului. Aşa cum vestise Duhul Sfânt prin gura Psalmistului (Ps 109,4), Iisus este „Arhiereu în veac”. După intrarea Sa în Sfânta Sfintelor din ceruri, El nu încetează de a fi Arhiereu. Înălţat la cer, în slava Tatălui, El rămâne Arhiereul mijlocitor pentru oameni. El este Arhiereu veşnic, deoarece şi jertfa Sa este veşnică. După Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Hristos Cel preamărit în ceruri, Care stă pe tronul slavei, rămâne Mielul înjunghiat (Apoc 5,6.12), adică rămâne de-a pururi în stare de jertfă.

Revărsarea continuă în Biserică a harului răscumpărării prin sângele lui Hristos este o lucrare a arhieriei Sale celei veşnice. Epistola către Evrei ne spune că „Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veci” (13,8). Este Acelaşi şi în ce priveşte lucrarea Sa arhierească. Ceea ce înseamnă că Biserica Îl are pururi pe Hristos ca Arhiereu; şi are pururi harul jertfei Sale. Într-adevăr, prin Sfânta Liturghie, jertfa cea fără de sânge, arhieria şi jertfa lui Hristos se actualizează necontenit în viaţa Bisericii şi necontenit suntem invitaţi să ne împărtăşim din Trupul şi Sângele jertfei de pe Cruce. La fiecare Liturghie, Hristos este şi victima care se jertfeşte şi se împarte credincioşilor, dar şi  Arhiereul jertfitor. Cum este, ca Dumnezeu adevărat, şi Cel ce primeşte această jertfă. În rugăciunea rostită în taină de către preot în timpul Heruvicului se spune, printre altele: „Căci Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru…”.

Preoţia Bisericii îşi are temeiul şi izvorul permanent în preoţia sau arhieria lui Hristos. Apostolul de astăzi (din Fapte 20,16-18 şi 20-36), care ne redă două fragmente din cuvântarea Sfântului Apostol Pavel către preoţii din Efes (Fapte 20,17-35), ne sugerează el însuşi această legătură între Hristos-Arhiereul şi preoţii Bisericii Sale. Şi că, dacă Hristos este Preot (Arhiereu), Biserica Sa are o preoţie prin care se exercită necontenit lucrarea arhieriei lui Hristos. Este necesar să precizăm aceste lucruri, deoarece astăzi mai multe confesiuni creştine susţin o învăţătură diferită, care se abate de la ceea ce a crezut de la început Biserica lui Hristos.

4. Preoția universală și preoția specială. Prin lucrarea arhieriei lui Hristos, toţi credincioşii au o preoţie, ca unii ce sunt unşi cu Duhul Sfânt (I In 2,20.27). Despre această preoţie a tuturor credincioşilor ne vorbeşte lămurit Noul Testament. Sfântul Apostol Petru zice: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Pet 2,9; cf. 2,5; Apoc 1,6; 5,10; 20,6). Sunt preluate, astfel, din perspectiva plinirii lor în Hristos, unele profeţii din Vechiul Testament (Ieş 19,6; 23,22; cf. Mal 3,17). Biserica, „Israelul lui Dumnezeu”, moşteneşte prerogativele vechiului Israel, deci şi preoţia împărătească despre care cartea Ieşirii (19,6; 23,22) ne spune că o posedau israeliţii. Dacă însă israeliţii erau popor sfânt şi preoţie împărătească numai într-un sens prefigurativ – căci realităţile Legii Vechi nu erau decât „umbre” ale darurilor Bisericii (Evrei 8,5; 10,1) – creştinii sunt în mod real asociaţi de Hristos la exercitarea preoţiei şi a Împărăţiei Sale, constituindu-se ca adevăratul „popor al lui Dumnezeu” (în greceşte: laos theou, de unde şi denumirea de laici, adică de membri ai poporului lui Dumnezeu, dat creştinilor).

În Vechiul Testament însă, preoţia universală a israeliţilor nu exclude necesitatea unei preoţii speciale, a preoţiei aaronite. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Biserica lui Hristos: preoţia universală (împărătească) a tuturor membrilor Bisericii nu exclude necesitatea şi rolul preoţiei speciale sau al preoţiei de hirotonie.

Mântuitorul a ales pe doisprezece dintre ucenicii Săi, pe care i-a numit Apostoli, cărora le-a încredinţat o misiune specială (Mc 3,14-15; Lc 6,12-13). Apoi a ales pe cei şaptezeci de ucenici (Lc 10,1). Alegerea celor două grupuri vădeşte intenţia precisă a Mântuitorului de a crea o Biserică organizată ierarhic, cu cler şi popor. Iar Faptele Apostolilor şi Epistolele Noului Testament ne arată lămurit că Biserica a avut de la început o ierarhie instituită prin Taina Hirotoniei, cu trei trepte: diaconi, preoţi şi episcopi.

5. Cele trei trepte ale preoției. Instituirea diaconilor, prin rugăciune şi punerea mâinilor (Fapte 6,1-6), este primul act consemnat în Noul Testament în direcţia aşezării treptelor preoţiei speciale. În epoca apostolică, vom găsi diaconi nu numai la Ierusalim, ci şi în celelalte Biserici (cf. Fil 1,1; I Tim 3,8 şi urm.). Slujirea lor nu avea numai un caracter administrativ – cum era slujirea la mese, în comunitatea ierusalimiteană –, căci îi vedem desfăşurând o intensă activitate de propovăduire a Evangheliei (Fapte 6,8 şi urm.; 8,5 şi urm.) şi săvârşind uneori Taina Sfântului Botez (Fapte 8,38). Importanţa şi caracterul slujirii diaconilor rezultă şi din criteriile severe de selecţionare a candidaţilor la diaconie, menţionate de Sfântul Apostol Pavel (I Tim 3,8-13).

Îndată după Pogorârea Sfântului Duh, Apostolii au hirotonit şi preoţi. În Fapte 11,30 îi întâlnim pentru prima dată pe preoţii din Ierusalim primind, în numele Bisericii lor, ajutoarele aduse de Sfinţii Pavel şi Barnaba de la Antiohia Siriei. Intrarea în preoţie se făcea prin hirotonie. Astfel, Sfinţii Pavel şi Barnaba s-au îngrijit, în călătoriile lor misionare, de rânduirea slujitorilor bisericeşti pentru comunităţile nou-înfiinţate, „hirotonindu-le preoţi în fiecare Biserică” (Fapte 14,23).

Rolul proeminent al preoţilor, alături de Sfinţii Apostoli, apare cu claritate în relatarea lucanică a Sinodului apostolic de la Ierusalim (Fapte 15,2.4.6). Hotărârea scrisă a acestui sinod, care poartă girul „Apostolilor, preoţilor şi fraţilor” (Fapte 15,23; cf. v. 22), evidenţiază o dată mai mult distincţia clară dintre ierarhie (Apostolii şi preoţii) şi poporul credincios, desemnat prin expresiile „toată Biserica” (v. 22) şi „fraţii” (v. 23).

Deşi în scrierile Noului Testament termenii de „preot” şi „episcop” sunt folosiţi uneori unul în locul celuilalt, această lipsă de precizie terminologică nu însemna nicidecum o confuzie în ce priveşte slujirile bisericeşti. Unele persoane aveau, în mod clar, slujirea de episcopi, în sensul actual al cuvântului. Astfel, Sfântul Iacov, „fratele” Domnului, unul dintre „stâlpii” Bisericii (Gal 2,9), era episcop al Ierusalimului (Fapte 15,13 şi urm.; 21,18). Timotei era episcop la Efes; lui îi încredinţase Apostolul Pavel îndatorirea de a hirotoni preoţi şi diaconi (I Tim 5,22; cf. 3,1 şi urm.) şi de a veghea asupra conduitei preoţilor (I Tim 5,17), de unde rezultă că el nu era numai preot, ci avea demnitatea de episcop. Tit, rânduit de acelaşi Apostol ca episcop în Creta, avea şi el încredinţarea de a hirotoni preoţi pentru Bisericile din acea insulă (Tit 1,5).

6. Despre natura şi lucrarea preoţiei, trebuie să spunem, pe scurt, următoarele:

– Sfintele Evanghelii arată că Domnul Hristos a dat Sfinţilor Apostoli puteri pe care nu le-a dat altora, anume de a propovădui Evanghelia (Mt 28,19-20; Mc 16,15), de a săvârşi Sfintele Taine (Mt 18,18; 28,18-19; Lc 22,19; In 20,22-23 ş.a.) şi de a conduce pe credincioşi la mântuire (Mt 18,17; Lc 10,16; I Cor 5,3 și urm.; II Cor 10,6; 13,2.10 ş. a.); iar acestea nu încetează o dată cu moartea                                                                                                                                                                                                                                                                              culte sunt socotiţi delegaţi ai credincioşilor, funcţia lor avându-şi temeiul nu într-o lucrare specială a Sfântului Duh, ci în preoţia generală a tuturor credincioşilor. Or, altceva învaţă Noul Testament. Sfântul Pavel, în cuvântarea sa către preoţii din Efes (Fapte 20,17 şi urm.), zice, printre altele: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi” (v. 28). Preoţii sunt, aşadar, instituiţi în slujirea lor de Duhul Sfânt; ei nu sunt simpli delegaţi ai comunităţii, ci „delegaţi” ai lui Hristos, prin Duhul Sfânt. De aceea spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă n-ar fi Duhul Sfânt, n-ar fi păstori şi învăţători în Biserică. Căci aceştia se fac prin Duhul, cum zice Pavel: Întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi” (Omilia 14 la Cincizecime, PG 50, 458).

– În preoţie se intră prin Hirotonie, care este o Sfântă Taină, având o parte văzută (punerea mâinilor episcopului şi rugăciunile de invocare a Sfântului Duh) şi o parte nevăzută (primirea harului preoţiei de către cel hirotonit). Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Căci aceasta este Hirotonia: se pune mâna bărbatului, dar Dumnezeu lucrează totul şi mâna Lui este aceea care atinge capul celui ce se hirotoneşte, dacă se hirotoneşte cum trebuie… Căci dacă n-ar fi arvuna Duhului…, nu am avea preoţi” (Omilia 14 la Faptele Apostolilor, PG 60, 180). Încă în Vechiul Testament exista actul împărtăşirii puterilor duhovniceşti prin punerea mâinilor. Aşa a făcut Moise cu Iosua (Num 27,15-23), şi autorul sacru ţine să precizeze: „Iar Iosua, fiul lui Navi, s-a umplut de Duhul înţelepciunii, pentru că îşi pusese Moise mâinile asupra lui” (Deut 34, 9). Cu cât mai înalt şi mai eficient este acest act în Biserica lui Hristos, unde Hirotonia este împărtăşire de harul şi puterea Celui ce a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt 28,18)!

– Fiind o Sfântă Taină, Hirotonia conferă primitorului un har pe care nu-l posedă credincioşii nehirotoniţi. La punerea în lucrare a acestui har al preoţiei îl îndeamnă Sfântul Apostol Pavel pe Timotei, zicând: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, ce ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţiei (= Hirotoniei)” (I Tim 4,14); şi: „Îţi amintesc să aprinzi şi mai mult, din nou, harul lui Dumnezeu care este în tine, prin punerea mâinilor mele” (II Tim 1,6).

– Harul special al Hirotoniei face din preot „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu” (I Cor 4,1). Conlucrând cu harul primit, cel hirotonit devine instrument al lucrării dumnezeieşti de mântuire. E o slujire înaltă şi slăvită, dar şi înfricoşată, mult superioară slujirii Legii vechi, cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Dacă slujirea cea de moarte aducătoare, săpată în litere pe piatră, s-a făcut întru slavă…, cum să nu fie mai mult întru slavă slujirea Duhului?” (II Cor 3,7-8). Păstorii Bisericii – zice Cuviosul Siluan Athonitul – „poartă în ei un har atât de mare că, dacă oamenii i-ar putea vedea strălucirea, lumea întreagă ar fi în uimire; dar Domnul a ascuns-o, ca slujitorii Lui să nu se trufească, ci să se mântuiască prin smerenie” (Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad. de Pr. prof. Ioan Ică şi Diac. asist. Ioan I. Ică jr., Ed. „Deisis”, Alba Iulia, 1994), p. 163).

– Prin preot lucrează Însuşi Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Chiar om fiind cel ce stă în faţa voastră, Dumnezeu este Cel ce lucrează prin el. Aşadar, nu te uita la firea celui ce se vede, ci gândeşte-te la harul cel nevăzut” (Cuvântări la praznice împărăteşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1942, p. 257).

7. Preoția – de neînlocuit. Din natura şi slujirile preoţiei, rezultă şi rolul ei de neînlocuit în Biserica lui Hristos. Iată, de pildă, ce scrie Sfântul Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei, martirizat pe vremea împăratului Traian (începutul sec. II): „Cu toţii să urmaţi pe episcop, după cum urmează Iisus Hristos pe Tatăl, iar pe preoţi ca pe Apostoli; pe diaconi respectaţi-i ca pe porunca lui Dumnezeu. Nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce aparţin Bisericii. Acea Euharistie să fie socotită bună, care este făcută de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit. Unde se vede episcopul, acolo să fie şi mulţimea credincioşilor… Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici a face agapă; că este bine plăcut lui Dumnezeu ceea ce aprobă episcopul, ca tot ce se săvârşeşte să fie sigur şi întemeiat… Bine este să ştii de Dumnezeu şi de episcop. Cel care cinsteşte pe episcop este cinstit de Dumnezeu; cel care face ceva fără ştirea episcopului, acela slujeşte diavolului” (Epistola către Smirneni, VIII, 1-2; IX,1, în Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. de Pr. D. Fecioru, PSB, 1, Bucureşti, 1979, p. 184-185). Aici, ca şi în alte locuri din epistolele sale, Sfântul Ignatie Teoforul accentuează în mod deosebit centralitatea episcopului, ca garant al unităţii credincioşilor în Hristos şi în Biserică.

Să luăm aminte, iubiţii mei fraţi, la aceste cuvinte şi îndemnuri sfinte, pentru ca astfel să fim una în Hristos, aşa cum El ne voieşte şi cum S-a rugat pentru noi să fim. Fugind de toată rătăcirea şi fiind cu adevărat mădulare vii ale Bisericii lui Hristos, în smerenie şi ascultare, să ne facem pe deplin părtaşi la harul Arhieriei Sale celei veşnice.

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

LUMINA EVANGHELIEI

Exegeze la Evangheliile duminicale

                                           Editura Agnos