31 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 

Egoismul şi trufia ni se descoperă mai cu seamă în nerăbdare şi irascibilitate, atunci când nu suportăm nici cea mai neînsemnată supărare de la alţii, cu sau fără intenţie, sau când ne izbim de vreo piedică, pe drept sau pe nedrept pusă, cu sau fără intenţie, de către oameni sau de către obiectele din jurul nostru.

Egoismul şi trufia din noi ar vrea ca totul să le aparţină, să se înconjoare de toate onorurile, comodităţile vieţii acesteia trecătoare; ar vrea ca toţi oamenii – şi imaginaţi-vă până unde merge trufia! – toată natura să se supună voinţei noastre, fără crâcnire şi cât mai repede cu putinţă.

În timp ce noi- vai! – suntem foarte înapoiaţi în privinţa credinţei, a faptelor bune, a supunerii faţă de Unicul nostru Stăpân! Creştine!

30 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 

Cum percepe un egoist iubirea dezinteresată

Pentru mințile care au îmbrățișat liber consimțit egoismul și iubirea de sine, Ființa Iubire poate ajunge să fie percepută ca un demon. Aceste minți nu pot înțelege iubirea Lui, dacă aceasta nu se mișcă în direcția dorințelor și aspirațiilor lor, dacă nu le slujește scopurilor lor egoiste și dacă nu se lasă instrumentalizată și supusă poftelor pe care le au. Altfel spus, dacă nu li se închină lor. Deoarece Iubirea dorește să îi salveze de această viziune de viață care merge contra propriei lor inimi și le aduce nefericire, ei simt orice apropiere a Iubirii ca pe o arsură, ca pe un act de violență, de ură la adresa lor. Cu alte cuvinte, pentru egoist, dacă Iubirea nu i se supune, atunci în minte lui, înseamnă neapărat că Iubirea îl urăște. De aceea spun unii părinți ai Bisericii că, pentru cei din iad, flăcările sunt chiar iubirea lui Dumnezeu.

Pe un egoist, Iubirea dezinteresată, revărsată spre toți, pentru binele tuturor, îl destabilizează și îl pune în fața propriei sale imposturi. Iubirea îi descoperă că nu el este centrul universului și că mai sunt și alții vrednici de iubire.

29 mai - Lumina zilnică din Scripturi

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului și Sfântul Voievod Neagoe Basarab

 Fiul meu, tinerețea, dacă are smerenie, destul îi este ei! Că nimic nu cere Dumnezeu de la tânăr fără numai curăție și smerenie. Deci tu, fiule, fii blând și pașnic, îndurat și milostiv și te socotește pe tine dedesubtul tuturor oamenilor și vei fi în adevăr sălășluindu-te cu Dumnezeu. Și silește-te a nu-ți închipui cu mintea că ai ajuns la măsura curăției sfinților. Ci grăiește-ți ție de-a pururea așa: „Suflete, cunoaște că întru păcate ai covârșit și pe demoni, iar vreun lucru bun încă nu ai făcut pentru Dumnezeu și vai nouă, ticălosule, ce vom face în ziua Judecății?”

Și să-ți fie ție rugăciunea ta în toată vremea vieții tale ca a unui păcătos și zi în fiecare clipă: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă!” Și iarăși: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul!” Zi și graiurile acestea totdeauna: „Doamne, de cele ascunse ale mele curățește-mă și de cele străine iartă pe robul Tău!”

Socotește-te pe tine ca niște țărână nefolositoare și de aici îți va fi ție îndreptarea.

„Măria Sa, Neagoe Basarab” – Ediție alcătuită și îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu 2013, p. 51.

28 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 

A venit odată un călugăr la mine și mi-a spus: „Cuvioase, ia uite cum te ocărăște persoana aceea, ia uite ce zice de frăția ta...”, și eu i-am răspuns calm: „Frate, tot ce zice este puțin față de greșelile și defectele mele. Dacă ar fi venit la mine, i-aș fi spus mult mai multe rele despre mine!”. Atunci călugărul acela s-a întors către acea persoană și a spus: „Uite, frate, Părintele Proclu a spus că ai zis puțin, că nu l-ai ocărât cum trebuia!”. În clipa aceea, omul acela s-a liniștit.

Spune un Sfânt Părinte: „Când vei vedea că diavolul te va încolți din toate părțile, amintește-ți că singura ta armă pe care o ai la îndemână, și care te va putea scăpa din mâinile lui, este Rugăciunea Inimii”.

Frate, așa să știi, atunci când te vei simți încolțit de oameni să te bucuri, căci este un chin floare la ureche. De greu vei da atunci când te va încolți diavolul, personal! Acolo va trebui să-ți dovedești puterile cele bune! Toate ispitele care vin prin oameni sunt foarte ușoare, sunt nimica toată. Cele mai greu de biruit sunt ispitele satanei.

Un părinte înduhovnicit spunea odată: „Frate, dacă vreodată te va năpădi gândul de a spune ceva rău cuiva, tu să spui așa: Îi voi spune mâine! Mâine îi voi spune pentru azi!”. Să răbdăm, pentru Dumnezeu, măcar până mâine!

Filosofii și Părinții cei sporiți de altădată, dacă erau ocărâți de cineva, tăceau din gură. Astfel se smereau, spunându-și că ei sunt cei mai păcătoși oameni de pe fața pământului. Să le urmăm exemplul și, dacă vom avea răbdare, vom fi spre câștig. Fără răbdare, omul va fi mereu spre pagubă. Dacă cineva vine și mă laudă, eu trebuie să mă gândesc, să-mi întreb conștiința dacă este bine că sunt lăudat. Atunci voi vedea că nu mai am nevoie de lauda aceea și nici de altele, căci conștiința este glasul lui Dumnezeu.

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Brașov, 2010, pp. 60-61)

27 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 

Nu trebuie să te dedai la nevoințe care sunt mai presus de puterile tale, ci să te străduiești încât prietenul nostru, trupul, să rămână credincios și în stare să contribuie la întărirea virtuților.

Să umbli pe calea de mijloc: Să nu te abați nici la dreapta, nici la stânga (Proverbe 4,27). Duhului să-i dai cele duhovnicești, iar trupului cele trupești, adică cele necesare pentru întreținerea acestei vieți trecătoare, după cuvântul Domnului: Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Matei 22, 21)

Să fii îngăduitor cu sinele tău. Să nu-i ceri mai mult decât poate. Să rabzi slăbiciunile tale, așa cum răbdăm slăbiciunile aproapelui nostru. Dar să nu te cuprindă moleșeala, ci să te îndrepți mereu spre mai bine.

26 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 [Fapte 9, 32-42; In. 5,1-15]. 

„De acum te-ai făcut sănătos; să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău."

Păcatul nu vătăma doar trupul, ci şi sufletul. Uneori, lucrul e cât se poate de vădit; alteori, nu atât de vădit, dar adevărul rămâne adevăr, că şi bolile trupului sunt toate si întotdeauna urmare a păcatelor si pentru păcate. Păcatul se săvârşeşte în suflet si îl face bolnav de-a dreptul; însă dacă trupul îşi trage viaţa de la suflet, fireşte că un suflet bolnav nu poate oferi trupului o viaţă sănătoasă. Singur faptul că păcatul aduce după sine întuneric sufletesc şi urât are o înrâurire nesănătoasă asupra sângelui, care este temeiul sănătăţii trupeşti; dar dacă stai să te gândeşti că el ne desparte de Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii, şi îl pune pe om în potrivnicie faţă de toate legile care lucrează atât în el, cât şi în natură, te vei minuna cum de rămâne viu păcătosul după ce a păcătuit. Pricina este numai mila lui Dumnezeu, care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin urmare, bolnavul este datro, mai înainte de orice, să se grăbească a se curaţi de păcat şi să se împace în conştiinţa sa cu Dumnezeu. Acest lucru netezeşte şi drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor. Am auzit că era un doctor de seamă care nu se apuca de tratament până ce bolnavul nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine; şi cu cât era mai anevoie de vindecat boala, cu atât cerea mai stăruitor acest lucru.

Sfântul Teofan Zăvorâtul / Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an.

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a IV-a după Paști

 Hristos vindecă și ridică pe cel bolnav și păcătos

Duminica a IV-a după Paști (a Slăbănogului)

Ioan 5, 1-15.

‘În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și, știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și, îndată, omul s-a făcut sănătos și și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu-ți este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.’

PreaFericitul Parinte  Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Perioada care urmează sărbătorii Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne arată că în Iisus Hristos se află izvorul vieții și al sănătății, izvorul milostivirii și al iertării păcatelor, izvorul ridicării omului din moartea păcatului și al pregustării vieții veșnice încă din lumea aceasta ca arvună prin întâlnirea și împărtășirea cu El. De aceea, în Evanghelia duminicii a doua după Sfintele Paști, numită și Duminica Tomii, Hristos Domnul vindecă pe ucenicul Său Toma de îndoială spunându-i: ‘Nu fi necredincios, ci credincios!’ (Ioan 20, 27). Apoi în Evanghelia Duminicii Mironosițelor vindecă pe femeile mironosițe de teamă zicându-le: ‘Bucurați-vă, nu vă temeți!’ (Matei 28, 9-10). Iar în Evanghelia acestei duminici, numită Duminica Slăbănogului, vedem că Iisus vindecă pe un om de paralizie, la scăldătoarea Vitezda. Apoi vom vedea cum în EvangheliaDuminicii Samarinencii Hristos Domnul vindecă pe o femeie de iubirea ei nestatornică, iar în Evanghelia duminicii a șasea după Paști sau Duminica Orbului, vindecă pe un om de orbire fizică sau trupească.

Harul Duhului lui Hristos

 Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)

Evanghelia de la Ioan 5,1-15

¹ După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. ² Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. ³ În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. ⁴ Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. ⁵ Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. ⁶ Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? ⁷ Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. ⁸ Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. ⁹ Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. ¹⁰ Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. ¹¹ El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. ¹² Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? ¹³ Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. ¹⁴ După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. ¹⁵ Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

 1. „În har sunteţi mântuiţi”. Mântuirea noastră este un dar al lui Dumnezeu, adică, un har, pentru a folosi acest termen biblic-teologic (de la grecesul haris, care înseamnă dar). Iată un adevăr afirmat cu multă putere în Sf. Scriptură. Marile confesiuni creştine sunt de acord în această privinţă, deşi între ele există deosebiri importante în ce priveşte înţelegerea raportului dintre harul lui Dumnezeu și libertatea omului (adică libera împreună-lucrare a omului) în realizarea mântuirii sale.

Vitezda cea nouă - Biserica lui Hristos - este locul în care ne vindecă Dumnezeu

 Duminica a VI-a după Paşti – a slăbănogului de la Vitezda (Ioan 5, 1-15)

  Deşi duminica aceasta se numeşte doar a slăbănogului, de fapt ea este a slăbănogului vindecat de Hristos. Însă nu doar minunea vindecării sale este zguduitoare, ci mai zguduitoarea este mila Domnului şi dragostea Lui fără margini, căci El îl caută pe acest om. De asemenea zguduitoare este şi suferinţa slăbănogului, aşteptarea lui, sărăcia şi singurătatea. Acestea din urmă sunt toate nişte cruci mari, pe care slăbănogul le-a purtat nu un an sau doi sau zece, ci treizeci şi opt de ani, adică o viaţă de om. Ajunsese deja la bătrâneţe ducând această suferinţă şi totuşi, el mai spera şi credea, stând la scăldătoarea Vitezdei. Şi aşteptând acolo, a strigat cu strigăt mare, care s-a auzit până la cer, cu strigăt de om singur şi neajutorat: „Doamne, nu am om!”

 După cum ştim, din când în când se întâmpla o minune la scăldătoare, când un înger al Domnului tulbura apa şi oricine intra după tulburarea apei se făcea sănătos, indiferent de boala de care era cuprins. Slăbănogul zăcea acolo ca un vierme - după cuvântul lui David pro-orocul şi împăratul, că „eu sunt vierme şi nu om” (Ps. 21, 6) - vrând să ajungă în apă, însă altul o lua înaintea lui de fiecare dată, poate pentru că acela era ajutat sau poate pentru că era mai zdravăn, iar slăbănogul nu avea om să-l ajute.

Cuvânt la Duminica Slăbănogului – Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani”

(Ioan 5, 5)

Când vorbim despre slăbănogul care pătimea de treizeci şi opt de ani şi zăcea pe patul său la scăldătoarea oilor, aflăm la el o comoară mare.

Această comoară nu o găsim atunci când săpăm în pământ, ci o aflăm dacă cercetăm sufletul acestui bolnav. Găsim o comoară care nu constă în aur, argint sau pietre scumpe, dar care este mult mai preţioasă decât aurul şi decât toată bogăţia.

Ea constă în răbdare, în înţelepciune, statornicie şi o neclintită nădejde în Dumnezeu.

Bogăţia obişnuită este expusă la pânda jefuitorilor, la mâinile tâlharilor, la viclenia slugilor necinstite, şi dacă ea scapă de toate aceste primejdii, totuşi, adeseori, aduce proprietarului ei tot felul de nenorociri, prin faptul că ridică asupra lui zavistnici, şi pricinuieşte furtuni şi neplăceri de tot felul.

SLĂBĂNOG MĂ SIMT…

 

Slăbănog mă simt, Stăpâne,
şi străin, de toţi uitat,
am ajuns de azi pe mâine,
ca un câine
alungat.
Hule multe, fără nume,
împrejurul meu ascult,
dar par toate dintr-o lume
– val în spume –
dus de mult.

Cu nădejdile apuse,
alungat de toţi am fost,
numai Crucea Ta, Iisuse,
îmi mai fuse
adăpost.

Lecţia de astăzi împotriva indiferenţei este o lecţie şi împotriva bigotismului îngust

 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Hristos a înviat!

Iată-ne ajunşi în cea de-a IV-a Duminică după Învierea Domnului şi, deşi lăsăm în spate sărbătoarea cea mare, iată-ne tot în lumina Învierii, întâlnindu-ne astăzi cu Evanghelia de la Ioan 5, 1-15. Îngăduiţi-mi să luăm aminte la text:

 „După aceea, era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numeşte pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau o mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era ţinut.

Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.

Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: «Voieşti să te faci sănătos?» Bolnavul I-a răspuns: «Doamne, nu am om ca să m-arunce-n scăldătoare când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea».

Când Domnul operează în sufletul nostru cu încercări, n-avem de ce să ne temem.

Această evanghelie vine la rând - cu mici deosebiri - de trei ori peste an. La fiecare evanghelie, am dat un tâlc separat.
Se potriveşte aici şi tâlcuirea pe care am dat-o la evanghelia cu bolnavul de la lacul Vitezda.
În tâlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufleteşti şi despre doctorul sufletelor noastre.

La evanghelia aceasta, vom vorbi acum despre bolile cele trupeşti, despre scopul şi rosturile ce le au în viaţa noastră bolile şi încercările.
Vom spune îndată, la început, că bolile cele trupeşti sunt totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească... sunt întotdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu.
Orice boală, orice încercare îşi are un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului.

Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate; ele ne vin să ne trezească din păcat şi ca un ajutor să putem ieşi din păcat; ele vin să ne apere de păcat şi să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând.

BISERICA ESTE SCĂLDĂTOAREA NOASTRĂ, VITEZDA ÎN CARE NE MÂNTUIM

Duminica a patra după Sfintele Paşti ne aduce înainte o minune, o vindecare pe care Domnul nostru Iisus Hristos a săvârşit-o la scăldătoarea oilor la Ierusalim. Prima parte din textul acestei evanghelii este citit mereu la sfinţirea apei şi ştim că la sfinţirea apei se imploră venirea Duhului Sfânt peste apă, pentru ca acea apă unită în mod tainic cu Duhul Sfânt să devină nestricăcioasă şi purtătoare de har, de sfinţenie, aşa cum se face şi cu apa din cristelniţă înainte de a boteza un copil în ea; şi această lucrare pe care Duhul Sfânt o săvârşeşte asupra apei noi o pomenim în Duminica a 4-a după Paşti și ea ne pregăteşte pentru marele praznic al Pogorârii Duhului Sfânt sau Rusaliile.

Prin urmare, de acum înainte, evangheliile pe care le vom auzi în aceste trei duminici ce urmează cu cea de acum vor fi cu minuni săvârşite de Mântuitorul în preajma apei.

Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda sau Arătarea lucrării îngerești. (Ioan 5, 1-15)

Dacă primele trei duminici după Paști se concentrează asupra Învierii lui Hristos, după cum e firesc, ultimele trei se concentrează asupra apei (1), pentru că Biserica ne pregătește pentru Cincizecime, apa fiind unul dintre marile simboluri ale Duhului Sfânt. Minunea de astăzi este istorisită doar de Sf. Ioan.

Domnul se află la începutul vieții sale publice și „urcă la Ierusalim” pentru o sărbătoare evreiască, probabil cea a Paștelui. Când se intră în Ierusalim pe la miazănoapte, venind dinspre Galileea, calea care duce la Templu trece pe lângă o scăldătoare numită „scăldătoarea oilor” (2), care se găsește chiar la nord față de Templu, în locul numit „Vitezda” (3).

Hristos nu trece niciodată printr-un loc din întâmplare: ci prin locuri în care era durere omenească și o dorință de vindecare. Această scăldătoare era într-adevăr vestită pentru că apele ei erau cunoscute prin puterea lor vindecătoare și era înconjurată de „cinci pridvoare”, o construcție impunătoare sprijinită pe coloane, alcătuind o hală imensă care adăpostea mulțimea care intra acolo de soare (sau de ploaie). Sub acest adăpost se găsea o mulțime de bolnavi care nădăjduiau să afle vindecare. Sf. Ioan ne arată cum se petreceau lucrurile: din când în când, la vreme sorocită, apele „se tulburau” pentru că un înger al lui Dumnezeu cobora, și primul care izbutea să intre în această apă vie era vindecat „de orice boală ar fi fost ținut”.

Mărturia recunoştinţei slăbănogului de la Vitezda

 

Să lăsăm gândurile să se ducă spre slăbănogul, a cărui tămăduire minunată este istorisită în Sfânta Evanghelie de astăzi: un om, peste care suferinţa apăsa greu, de 38 de ani, dar care nădăjduise mereu, an după an, că se va afla vreun semen al său, un om sănătos, ca să-l arunce la vreme potrivită în apa tămăduitoare a lacului Vitezda. Dar timp de 38 de ani nu se găsise nimeni care să împlinească dorinţa fierbinte a slăbănogului. Nu ne purtăm oare şi noi asemenea celor ce trecuseră de atâtea ori nepăsători pe lângă sărmanul bolnav? Când suntem sănătoşi când nicio mâhnire nu împovărează inimile noastre, nu uităm oare şi noi pe atâţia alţii, – semeni ai noştri, care ar putea scăpa de suferinţe, cu sprijinul nostru?

An după an, slăbănogul văzuse şi se încredinţase că nădejdea lui în ajutorul semenilor se dovedeşte deşartă. Dar el nu se mânie, nu blesteamă, nu osândeşte pe nimeni. În sufletul său se aprinde flacăra vie a unei nădejdi mai luminoase: nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Şi izbăvirea de la Domnul nu întârzie să vină. Iisus se apropie de el şi după ce cunoaşte dorinţa lui puternică de a se tămădui. Îi spune: „Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Şi slăbănogul dobândeşte îndată sănătatea după care năzuise fără încetare vreme de 38 de ani. Nu este aceasta o dovadă că niciodată nu se cuvine a pierde nădejdea în îndurarea lui Dumnezeu?

25 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 [Fapte 9, 20-31; In. 15,17 - 16/2].

 Atunci când Sfântul Pavel a început să propovăduiască în Damasc, toţi se minunau, zicând: „Nu este, oare, acesta cel ce prigonea în Ierusalim pe cei ce cheamă acest nume?". Şi totdeauna se întâmplă aşa: cei din mijlocul cărora cineva se întoarce de la necredinţă la credinţă, ori de la păcat la virtute, se miră: „Ce s-a întâmplat cu el?

Totul mergea la el după tipicul nostru si deodată s-a schimbat cu desăvârşire: şi graiul, şi privirea, şi mersul, si gândirea, şi faptele, şi locurile unde umblă sunt altele". Aici e ca şi cum ar fi mers cineva spre apus şi deodată s-ar fi întors către răsărit. Aceste două feluri de viaţă sunt potrivnice şi nu se împacă laolaltă. Cel ce va vrea să le îmbine ori să-şi împartă viaţa între ele îşi va pierde si timpul, şi ostenelile fără nici un spor. Ce mai întovărăşire! Numai cei ce nu înţeleg cum stau lucrurile pot spune: „Pentru ce s-a schimbat aşa, deodată!?".

Sfântul Teofan Zăvorâtul / Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an.

24 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 

[Fapte 8, 40 - 9, 19; In. 6, 48-54].

Sfântul Pavel apăra la început cu atâta râvnă rânduielile Vechiului Testament pentru că era încredinţat fără făţărnicie că este voia neabătută a lui Dumnezeu ca aceste rânduieli să rămână nestrămutate. Râvna lui nu era îndreptată spre a sluji credinţa părintească, ci spre a sluji lui Dumnezeu. Acesta era duhul vieţii sale: a se închina pe sine lui Dumnezeu şi a-şi îndrepta toate puterile spre cele plăcute Lui. Ca atare, pentru întoarcerea lui, sau pentru a-l face să ţină partea nu Vechiului Legământ, ci Noului Legământ, a fost de ajuns să i se arate în chip simţit că de-acum Dumnezeu nu mai vrea Vechiul Testament, ci Noul Testament, că toată bunăvoirea Lui Şi-a strămutat-o de la primul la cel de-al doilea. Acest lucru l-a săvârşit în el arătarea Domnului pe drumul Damascului. Atunci a devenit pentru el lucru limpede că râvna lui nu este îndreptată unde trebuie şi că felul în care se purta nu era plăcut lui Dumnezeu, ci era împotriva voii Lui. 

Văzând cum stau lucrurile de fapt şi cu ajutorul harului dumnezeiesc, năzuinţele lui s-au schimbat de îndată şi a strigat: „Doamne, ce-mi porunceşti să fac?". 

Si din acea clipă, toată râvna şi-a îndreptat-o spre ceea ce i s-a arătat si toată viaţa nu a uitat această întâmplare, ci, pomenind-o cu recunoştinţă, îşi îmboldea prin ea râvna de a lucra Domnului şi Mântuitorului său fără a-şi cruţa puterile. Aşa fac şi aşa trebuie să facă şi toţi cei ce se întorc cu adevărat spre Domnul.

Sfântul Teofan Zăvorâtul / Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an.

23 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 

[Fapte 8,26-39; In. 6,40-44].

Sfântul Filip l-a întrebat pe famen: „Înţelegi, oare, ce citeşti?". Acela a răspuns: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?" Cât de adesea trăiesc acelaşi lucru cei ce citesc cuvântul lui Dumnezeu şi scrierile Părinţilor! Cele citite nu intră în cap; mintea nu poate să ia aminte la lucrurile scrise acolo şi să le încapă, de parcă ar fi vorba despre ceva străin ei, despre lucruri dintr-un tărâm necunoscut. Iată că aici este nevoie de un tâlcuitor deprins cu lucrurile de care este vorba. Sfântul Filip avea acelaşi duh care a dat si prooro-ciile şi nu I-a venit greu să tâlcuiască locul care îl frământa pe famen. 

Aşa e şi cu noi acum: trebuie să găsim un om care să stea pe acea treaptă a vieţii şi a cunoştinţei de care este legată scriptura ce ne frământă, şi el o va tâlcui fără vreo osteneală, căci fiecare are treapta sa de orizont duhovnicesc. Cel aflat pe o treaptă mai joasă nu vede tot ce vede cel aflat pe o treaptă mai înaltă, ci poate numai să ghicească. De se întâmplă ca scriptura ce n-o putem noi înţelege să atingă o treaptă mai înaltă, iar tâlcuitorul întâlnit de noi stă pe o treaptă mai joasă, el nu ne va tâlcui aşa cum se cuvine, ci va adapta totul la orizontul său şi lucrul cu pricina va rămâne pentru noi la fel de întunecat ca mai înainte. Se cade să ne minunăm de uşurătatea cu care se apucă să tâlcuiască cele ale Scriptuii oameni cu totul străini de tărâmul de care ţin aceste lucruri. Şi totul iese din ei pe dos decât cum trebuie; însă a se făli cu tâlcuirile lor nicicum nu uită.

Sfântul Teofan Zăvorâtul / Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an.

22 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 

[Fapte 8,18-25; In. 6,35-39]. 

Sfântul Petru grăieşte către Simon: „Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te, deci, de această răutate a ta şi roagă-te lui Dumnezeu, doar ţi se va ierta cugetul inimii tale". Nu avea parte, iar Simon nici cu gândul nu gândea că a ajuns aşa departe; şi doar pe dinafară nu săvârşise nimic necuviincios, ci numai a gândit în chip nedrept, şi cugetul inimii lui a săvârşit un lucru despre care Apostolul nu ştia dacă i se va ierta sau nu, chiar după pocăinţă şi rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Iată ce înseamnă întocmirea inimii şi cugetarea care iese din ea potrivit acestei întocmiri! Judecând în această lumină, omul e într-un fel pe dinafară şi în alt fel pe dinlăuntru: iar lăuntrul lui îl vede numai Dumnezeu, dimpreună cu cei cărora le descoperă Duhul lui Dumnezeu, Care cearcă inimile. 

Deci, cu ce frică şi cutremur se cade să-şi lucreze fiecare mântuirea! Şi cu câtă osârdie nefăţarnică trebuie să-L roage pe Dumnezeu: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele" (Ps. 50). Iar la Judecată vor fi lucru de spaimă şi mirare. Domnul va zice: „Nu vă cunosc pe voi" celor ce nu doar că au fost încredinţaţi că sunt oameni ai lui Dumnezeu, ci au şi părut astfel în ochii tuturor. 

Ce ne rămâne, dar? Ne rămâne doar să strigăm: „Cu judecăţile pe care le ştii, mântuieşte-ne pe noi, Doamne! însuţi, precum ştii, dă rânduială mântuitoare inimii noastre!".

Sfântul Teofan Zăvorâtul / Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an.

Arhimandrit Dumitru Cobzaru - Sfinţii Mari Împărați şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena

 

Hristos a înviat!

            [Adevărat a înviat!]

            O fericită rânduială dumnezeiască face să îi sărbătorim pe Sfinţii de Dumnezeu încununaţi şi întocmai cu Apostolii, Împăraţii Constantin şi mama sa, Elena, în lumina Învierii. În această perioadă, s-a rânduit de Biserică să ne amintim de toţi martorii Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfânta Scriptură ne spune că au fost în jur de cinci sute de oameni, martori oculari, cei ce L-au văzut pe Iisus Hristos înviat din morţi. Biserica îi aminteşte rând pe rând, întâi pe Apostoli, apoi pe Sfântul Apostol Toma, pe Luca şi Cleopa, doi dintre ucenici, şi iată, duminica trecută, pe Sfintele femei mironosiţe, care, cu toţii, pe rând sau laolaltă, dar cel mai adesea laolaltă, L-au văzut pe Iisus Hristos Cel înviat din morţi. Acum, cred că, în rândul acestor martori, trebuie amintiţi şi, respectiv, prăznuiţi Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena. Argumentul îl constituie chiar viaţa lor!

Sfinții Împărați Constantin și Elena – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

 

Iubiţi cititori şi cititoare,

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272/280 – 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împărat roman între anii 306 și 337.

S-a născut la Naissus (astăzi, orașul Niš din Serbia), ca fiu al Elenei și al generalului Constantius Chlor, viitorul împărat Constanțiu I.

Din pruncie, potrivit cutumelor romano-bizantine, a ocupat diferite dregătorii: tribun (272-284), guvernator (284-285), prefect (288-293); caesar (293-305), confirmat și de Galeriu; după moartea tatălui său, Constanțiu I (25 iulie 306), a fost proclamat împărat al ținuturilor Galia, Spania și Britania, avându-i coregenți la domnie pe Maximian și pe fiul acestuia, Maxențiu. În înțelegere cu cumnatul său Liciniu, noul august al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), după care se îndreaptă spre Italia, pentru a-l înlătura de pe tron pe Maxențiu, care a fost declarat uzurpator la Consfătuirea de la Carnuntum (11 noiembrie 308).

Predică la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

 

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?

Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni

(Prochimen la praznice)

 Iubiţi credincioşi,

 Cînd a binevoit Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu să înceteze pîraiele de sînge, care se vărsau din trupurile apostolilor, ale martirilor şi ale mărturisitorilor Săi şi să dea deplină libertate Bisericii Sale, răscumpărată cu Sfîntul şi Preascumpul Sînge al Fiului Său, atunci şi-a ales pentru acest scop, dintre toţi împăraţii lumii, pe Sfîntul împărat Constantin cel Mare şi pe mama sa, Elena. Prin aceşti Sfinţi împăraţi a adus Dumnezeu libertate religioasă în lume, a slăbit păgînismul şi idolatria şi a întărit Biserica şi credinţa creştină pe pămînt.

Sfinţii împăraţi şi "întocmai cu Apostolii" Constantin cu maica sa, Elena, erau de neam roman. Tatăl său, împăratul Constantin Clor împărăţea peste Galia şi Insulele britanice. După moartea sa a lăsat urmaş la domnie pe fiul său, fericitul Constantin, ajutat de credincioasa lui maică, Sfînta Elena.

21 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 [Fapte 8,5-17; In. 6, 27-33].

 „Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip." A crezut şi s-a şi botezat, dar nimic n-a ieşit din el. Se cuvine să ne gândim că ceva nu era cum trebuie în întocmirea credinţei lui. 

Credinţa nefăţarnică înseamnă lepădare de propria minte. Aceasta trebuie golită şi înfăţişată credinţei ca o scândură curată, pentru ca aceasta să se poată însemna în minte aşa cum este, fără amestecul unor rostiri si socotinţe străine. Atunci când în minte rămân socotinţele ei, după ce se întipăresc în ea socotinţele credinţei, va ieşi în ea o încurcătură: conştiinţa se va rătăci, prinsă între lucrările credinţei şi filozofările minţii.

20 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 

[Fapte 6, 8; 7, 5, 47-60; In. 4, 46-54]. 

Sfântul Ştefan grăieşte: „Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini... Ce casă îmi veţi zidi Mie, zice Domnul, sau ce loc pentru odihna Mea?". Numai templul nezidit de mână al inimii îl poate încăpea pe Dumnezeu, precum a grăit Domnul: „De Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, si Tatăl Meu îl va iubi; şi vom veni la el, şi locaş la el vom face" (In. 14, 23). Felul în care se săvârşeşte acest lucru e pentru noi de nepătruns; dar este lucru adevărat, căci este limpede că atunci „Dumnezeu lucrează în noi si ca să voim, şi ca să săvârşim, după a Lui bunăvoire" (Filip. 2, 13). 

Nu sta pe gânduri, aşadar, ci doar dă-I Domnului inima ta, iar El va face din ea templu al Său, numai că e nevoie să I-o dai pe toată. De vor rămâne părţi nedate din inima ta va fi cu neputinţă să se întocmească un templu întreg, fiindcă o parte va fi putredă, alta sfărâmată şi va ieşi, dacă va ieşi, un templu cu găuri: fără acoperiş sau fără uşi. Iar într-un asemenea templu e cu neputinţă de locuit, nu va fi Domnul în el. Va fi templu numai la arătare; de fapt însă va fi o îngrămădeală oarecare.

Sfântul Teofan Zăvorâtul / Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an.

19 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 [Fapte 6,1-7; Mc. 15, 43 - 16, 8]. 

Femei neobosite! N-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare, până ce n-au aflat pe Cel Preaiubit! Iar bărbaţii parcă se împiedică în picioare: merg la mormânt, îl văd pustiu si rămân în nedumerire: ce putea să însemne faptul că nu-L vedeau pe Domnul? 

Nu, aici e vorba de dragoste chibzuită, care se teme de greşeală din pricina înaltului preţ al dragostei şi al ţintei sale. Atunci când au văzut şi au pipăit şi ei, fiecare dintr-înşii a mărturisit nu cu limba, asemenea lui Toma, ci cu inima: „Domnul meu si Dumnezeul meu", si de-acum nimeni n-a mai putut să-i despartă de Domnul. Mironosiţele şi Apostolii închipuie cele două laturi ale vieţii noastre: simţirea şi chibzuinţă. Fără simţire, viaţa nu e viaţă; fără chibzuinţă, viaţa e oarbă - iroseşte mult şi dă puţină roadă sănătoasă. Simţirea trebuie să meargă înainte şi să dea imbold, iar chibzuinţă să hotărască timpul, locul, mijlocul de împlinire si, îndeobşte, întreaga rânduială a ceea ce inima socoate să facă. înlăuntru, inima merge înainte; iar când e vorba de faptă - chibzuinţă. 

Femeile mironosiţe şi femeile creştine - Predică la Duminica a treia după Paşti

   Pr. dr. Gabriel Valeriu Basa

Biserica a rânduit ca pericopele evanghelice care se citesc în Duminicile dintre Paşti şi Rusalii să ne amintească, în primul rând, de martorii Învierii. În rândul acestora - pe lângă Sfinţii Apostoli - au intrat şi câteva femei mironosiţe, a căror pomenire o facem în Duminica aceasta. 

Pericopa evanghelică citită la Sfânta Liturghie ne aduce înainte purtarea plină de devotament a sfintelor femei care au slujit pe Domnul atât înainte, cât şi după moartea şi învierea Sa. Sfântul Evanghelist Marcu ne relatează că „în ziua cea din­tâi a săptămânii”, deci Duminica, după rânduiala iudeilor, dis-de-dimineaţă, pe când răsărea soarele (Marcu 16, 1), câteva femei au plecat spre mormânt ca să ungă cu miruri sau cu miresme trupul lui Iisus, fapt pentru care s-au şi numit purtătoare de mir sau mironosiţe, fapt care a determinat ca această Duminică, în care facem pomenirea lor,  să primească numele de „a Mironosiţelor”. Sfântul Evanghelist Marcu menţionează trei nume de astfel de femei: Maria Magdalena , Maria lui Cleopa - mama lui Iacov, şi Salomeea, soţia lui Zevedeu şi mama celor doi fraţi, Iacov şi Ioan. În schimb, în Evanghelia scrisă de Sfântul Evanghelist Luca aflăm că mai erau şi alte femei, care au fost de faţă în momentele tragice ale răstignirii, morţii şi îngropării Domnului şi care după ziua sâmbetei, în prima zi a săptămânii, deci Dumi­nica, foarte de dimineaţă, au venit la mormânt cu miresmele pe care le pregătiseră (Luca 23, 55-56 şi 24, 1-10). Acestea erau: Ioana, Suzana, precum şi Maria şi Marta, surorile lui Lazăr.

Uceniţele Domnului

Duminica a III-a după Paşti
(a Mironosiţelor)

Evanghelia de la Marcu 15,43 – 16,8)

15 ⁴³ Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. ⁴⁴ Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. ⁴⁵ Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. ⁴⁶ Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. ⁴⁷ Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. 16 ¹ Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. ² Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. ³ Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? ⁴ Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. ⁵ Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. ⁶ Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. ⁷ Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. ⁸ Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

Apostolia femeilor

De mare dar s-au învrednicit femeile mironosiţe. Lor li s-a arătat mai întâi Iisus cel înviat din morţi. Această cinste le-a venit de altfel ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce au arătat-o în timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s-a întâmplat în timpul răstignirii Domnului! Toţi L-au părăsit pe Domnul! Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor, fugiseră şi se ascunseseră până şi apostolii (afară de Ioan).

Petru, cel care se lăuda că va rămâne credincios chiar de s-ar lepăda toţi, s-a lepădat de frica unei slujnice. Singure femeile s-au ţinut pe urmele Domnului cu statornicie, până la sfârşit. Le vedem urmându-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi bătăilor… Le vedem plângând, la Crucea Lui, suferinţele Sale… Le vedem coborând de pe Cruce Preacurat trupul Domnului şi aşezându-L în mormânt. Le vedem aşteptând învierea Lui…

Femeile mironosițe, binevestitoarele Învierii

Evanghelia Duminicii Mironosițelor vorbește despre grija de împlinire a celor cuvenite la moartea Dumnezeului Nemuritor, pe care au arătat-o niște femei pe care învățătura Lui le-a înviat.

Atunci ”venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15:43). A mai fost mare bărbat care a venit tot din Arimateea și s-a dus la muntele Efraim. Acesta era Prorocul Samuil. Iosif este menționat de toți cei patru evangheliști, mai ales în relatările despre îngroparea Domnului Iisus. Ioan îl numește ucenic al lui Iisus, dar ”într-ascuns” (Ioan 19:38). Luca îl numește bărbat ”bun și drept”, Matei, ”bogat” (27:57). Evanghelistul Matei nu precizează întâmplător că Iosif era bogat, doar așa, ca să arate că Domnul avea printre ucenicii Săi și bogați, ci ca să înțelegem cum a putut Iosif să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Un om sărac și neînsemnat nu ar fi putut să se apropie de Pilat, care era reprezentantul Imperiului Roman.

Pr. Arsenie Boca – PREDICA LA DUMINICA MIRONOSIŢELOR

Azi e o Evanghelie deosebită: N-are nici o idee nouă. Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului chiar, -dar totuşi ceva este:

–  Sunt roadele propoveduirii Domnului. Câteva femei: Măria Magdalena, Măria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste pentru Iisus, pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din păcat.

Sfântul Luca al Crimeii – Predică rostită în Duminica Femeilor Mironosițe

“Astăzi Sfânta Biserică pomeneşte şi preamăreşte pe sfintele femei mironosiţe, primele martore ale invierii lui Hristos. A binevoit Domnul ca anume ele să-L vadă primele Inviat din morţi. Cine au fost aceste sfinte femei? De ce sunt numite mironosiţe? Acestea au fost femeile care L-au iubit cu toată inima pe Domnul Iisus Hristos, care I-au slujit cu multă grijă in toate nevoile vieţii Lui in trup, care impreună cu Apostolii invăţau, ascultând sfintele Lui cuvântări, pe care putem să le numim chiar femei-apostoli.

Pe una dintre ele si cea mai inflăcărată, Maria Magdalena, o numesc intocmai cu Apostolii.

Părintele Sofian: Cuvânt la Duminca Mironosițelor

Era un mare filozof şi un orator păgan, în timpul marilor Părinţi din veacul al patrulea, se chema Libanius, era orator vestit şi se prezentau [la el] studenţi ca Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare sau Grigorie Teologul şi alţi mulţi studenţi iluştri, creştini.

S-a informat (…), a aflat că toţi erau creştini şi mamele erau creştine. Și a spus într-un avânt de admiraţie: „Ce admirabile mame au creştinii! Cresc asemenea copii…“! Aşa ar trebui să spunem şi noi [despre] neamul românesc: „Ce admirabile mame are acest neam, de se ridică asemenea vlăstare, frumoase, luminoase, cinstite, cu toate insuşirile unui Om adevărat, scris cu O mare“!

Taina Mironosițelor, miresia tainelor

  

Nu vom găsi niciodată cuvinte din destul pentru a lămuri taina întânirii prăznuite în  Duminica aceasta, a femeilor mironosițe (Marcu 15, 43-47; 16, 1-8). Cântarea Bisericii spune: „Pentru ce amestecați mirurile cu lacrimi, ucenițelor? Piatra a fost răsturnată, mormântul a fost golit; vedeți stricăciunea zdrobită de Viață, pecețile mărturisind deslușit aceasta; pe străjerii celor neascultători greu dormind; firea cea muritoare s-a mântuit în trup de Dumnezeu, iadul se tânguiește. Alergând cu bucurie, spuneți Apostolilor că Hristos, Cel Ce a omorât moartea, Cel întâi-născut din morți, va merge mai înainte de voi în Galileea”. (Vecernie, alcătuirea lui Cumula). Taina alergării acestora la mormânt, curajul de a străbate răceala primei dimineți în care ai conștiința că Dumnezeu a murit. Așa credeau femeile mironosițe, că Dumnezeu a murit. Nu ca altă dată, și acum, filosofii. Ei cred că  El a murit și se îngâmfă cu această afirmație. Ele nu! Ele credeau că a murit și aleargă purtând mir. Nu mai e nicio frică în ele. În fond, dacă e mort Dumnezeu, ce rău mai mare se poate întâmpla? Și amestecă lacrima cu mirul, durerea cu nădejdea, frica cu dragostea și credința.

18 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea (…). Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte precum şi Hristos Biserica” (Efeseni 5, 25, 28-29). 

De aceea, în spiritul celor mai de sus, un bărbat creştin nu va putea niciodată lovi o femeie, pentru că se loveşte pe sine însuşi; nu va putea niciodată să o urască, pentru că se va urî pe sine însuşi; nu va putea niciodată să intre în competiţie ideologică pentru a o face să se simtă egalul lui, pentru că sunt una, neavând nevoie de a egaliza ceea ce este complementar şi echilibrat prin harul Tainei Nunţii; niciodată nu va înjosi o femeie pentru că se înjoseşte pe sine însuşi. 

17 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 Grija principală a vieții noastre este să iertăm și să ne rugăm pentru oamenii care ne-au făcut rău. Acela care iartă din toată inima și se roagă pentru vrăjmașii lui va primi iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele lui. Ceea ce semănăm, aceea vom și secera.,

Osteneala, postirea, rugăciunea, privegherea, milostenia vor preschimba inima noastră, o vor face milostivă și iertătoare față de aproapele, și durerea celuilalt va deveni și durerea noastră. Să cercetăm cât am învățat din Evanghelie, ca Hristos să prindă chip înlăuntrul nostru și să devenim și noi, încetul cu încetul, dumnezei după har.

16 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 „Negreșit, fiecare se cuvine să se judece numai pe sine și în toate împrejurările să se ferească cu grijă și mare băgare de seamă de a discuta felul de viață al altora, după cuvântul Apostolului: Dar tu de ce judeci pe fratele tău (Romani 14, 10); Pentru stăpânul său stă sau cade (Romani 14, 4) și: Nu judecați, ca să nu fiți judecați, căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați (Matei 7, 1-2). În afară de motivul menționat mai sus, și pentru altceva este primejdios a-i judeca pe alții: necunoscând nici constrângerea, nici temeiul pentru care aceia au făcut sau bine, sau ușor de iertat înaintea lui Dumnezeu, cele ce ne supără pe noi, suntem aflați vino­vați că i-am judecat cu ușurință pe aceia și, ca urmare, trebuie să fim de acord că nu-i mic păcatul de a fi avut alte simțăminte despre frații noștri decât s-ar fi cuvenit.”

Sfântul Ioan Casian, Așeză­min­tele mănăstirești, Cartea a V-a, Cap. 30, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 180

15 mai - Lumina zilnică din Scripturi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lucrarea faptele noastre este numită „semănare”, la fel îndoită, una în omul cel dinafară, şi alta, în omul cel dinlăuntru, iar roadele acestora se văd, la fel, diferite. Cel ce va semăna în trup va secera din trup stricăciune, iar cel ce va semăna în duh va secera viaţă veşnică.

Semănarea omului celui dinafară şi secerişul în veacul de acum este de trei feluri: de desfrânare trupească, de desfrânare a ochilor şi de mândrie lumească. Dacă omul cel lăuntric nu se învaţă din legea lui Dumnezeu şi nu se hrăneşte, nici nu se întăreşte prin lectură şi rugăciune, atunci este biruit de omul cel dinafară şi lucrează pentru acesta.

Din aceasta se văd faptele plăcute omului dinafară, dar urâte de Dumnezeu, cum ar fi: mândria, iubirea de arginți, lăcomia pântecelui, împlinirea feluritelor pofte, vorba deşartă, râsul, chefuirea, beţia, răutatea, viclenia, minciuna, zavistia, lenea şi altele. Iată plodul semănării în trup, iar trupul şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Dar dacă sufletul se învaţă din legea Domnului, iar trupul se supune cu umilinţă sufletului, atunci se văd alte fapte: dragostea pentru Dumnezeu şi aproapele, pacea cu toată lumea, blândeţea, simplitatea, cucernicia, milostivirea către toţi, modestia, înfrânarea, fecioria, nerăutatea şi altele. Şi aceste fapte sunt vlăstare ale Sfântului Duh şi se numesc semănare în suflet.

În veacul de acum faptele noastre sunt semănare, iar în cel viitor – secerare a celor semănate de noi. Fiecare, ceea ce va semăna aici, aceea va secera dincolo. Şi dacă cineva se va îngriji să-şi lucreze şi să-şi îngraşe pământul inimii şi să-l semene cu seminţele secerişului veşnic, atunci poate avea nădejde că din ceea ce a semănat va afla şi secerişul odihnei sale veşnice şi al desfătării. Cei ce seamănă cu lacrimi de pocăinţă cu bucurie vor secera (Psalm 125:5) şi atunci se vor sătura (Psalm 16:15), zice Proorocul, pentru că după lucrarea bunei cuviințe urmează odihna fericită. Iar celui ce nu lucrează faptele bunei cuviințe, odihna şi îndestularea îi sunt oprite. Că spus este: cel ce nu lucrează nici să nu mănânce.

Sfântul Cuvios Moise de la Optina, ”Filocalia de la Optina”, Vol. I, Editura Egumenița, Galați, 2009