Credința puternică învinge încercările vieții

 Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a IX-a după Rusalii

Evanghelia Duminicii a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare a Mântuitorului și potolirea furtunii) Matei 14, 22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie și să treacă înaintea Lui, pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor. După ce a dat drumul mulțimilor, Iisus S-a suit în munte să se roage, în singurătate; și când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceasta, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, și de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Și, coborându¬se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoșat și, începând să se scufunde în mare, a strigat și a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat și i-a zis: puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Și, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Sfânta Evanghelie din Duminica a IX-a după Rusalii conține o mulțime de învățături duhovnicești, folositoare mântuirii noastre și înțelegerii tainei Sfintei Biserici în care este prezent Hristos și pe care Hristos o conduce.

În primul rând, Evanghelia ne arată că, după ce în mod minunat a săturat mii de oameni cu cinci pâini și doi pești, Hristos Domnul Se retrage în munte, în singurătate, ca să Se roage. De ce? Ca să ne învețe să mulțumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viața noastră. De ce Se roagă în singurătate? Pentru a nu fi lăudat de mulțimile pe care le-a săturat prin înmulțirea pâinilor și a peștilor. Dar și pentru a Se concentra deplin în rugăciunea către Dumnezeu-Tatăl. Când Iisus Se roagă în singurătate, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a Tatălui ceresc, pe care o împărtășește apoi mulțimilor.

Orice realizare bună trebuie atribuită lui Dumnezeu

Prin aceasta învățăm că după un mare succes, după o mare realizare, nu trebuie să căutăm laudă sau aprecieri de la oameni, ci în liniște, în adâncul inimii noastre și în detașare de slava care vine de la oameni, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit de la El și să-I cerem ca harul Lui să umple sufletul nostru pentru a nu merge cu suflet gol în fața mulțimilor.

Mântuitorul nu face minuni ca să impresioneze pe oameni sau ca să fie lăudat de ei, ci săvârșește minuni pentru că Îi este milă de popor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că minunile lui Hristos sunt pătimite, iar patimile Lui sunt minunate. Adică minunile Lui sunt pline de compasiune, de iubire milostivă față de cei aflați în suferință, de săraci, de bolnavi, de flămânzi, de fiecare om în care demnitatea umană este neglijată sau umilită. Pe de altă parte, patimile sau pătimirile Lui sunt minunate deoarece sunt mai presus de înțelegerea oamenilor: Cel ce suferă ca Om este Dumnezeu-Creatorul; Cel nemuritor Se face muritor, pentru a birui moartea din interiorul ei și a dărui lumii viață veșnică.

Așadar, Mântuitorul Iisus Se retrage în singurătate, dar nu pentru că singurătatea sau izolarea ar avea un sens în ea însăși, ci pentru a umple singurătatea persoanei umane cu prezența iubirii lui Dumnezeu, care se cere și se primește prin rugăciune stăruitoare. Iisus Se retrage în munte nu ca să Se izoleze, ci ca să intensifice legătura Sa ca Om cu Dumnezeu-Tatăl, aceasta fiind temelia vieții adevărate. Astfel, singurătatea omului se transformă în comuniune a omului cu Dumnezeu. Omul care se roagă, chiar dacă trăiește izolat în pustie, nu este singur, ci împreună cu Dumnezeu. Omul rugător, chiar dacă se află în singurătate, nu este însingurat. Însă cel care nu se mai roagă lui Dumnezeu, adică nu mai vorbește cu Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulțimilor, devine un însingurat duhovnicește. În acest sens, un filosof existențialist din secolul al XX-lea numea civilizația contemporană individualistă ‘mulțimea însingurată‘. Într-adevăr, unii oameni nu mai comunică între ei, întrucât nu mai comunică intens cu Dumnezeu. Această însingurare în autosuficiență înseamnă de fapt o trăire a existenței ca vid de comuniune. Rugându-Se lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, ca Om, ne arată că puterea iubirii Sale milostive de-a aduna, lumina, vindeca și sătura mulțimile vine din legătura Sa intimă cu Dumnezeu, din smerita și sfânta rugăciune către Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este în Sine însuși comunicare și comuniune de viață și iubire eternă, este Sfânta Treime.

Prin retragerea în munte, ca să Se roage, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că muntele este un loc de înălțare duhovnicească, întrucât ne îndeamnă să-L căutăm pe Dumnezeu-Creatorul, privind prin și dincolo de frumusețile și măreția lumii create de El. De aceea, și biserica, lăcaș de închinare, este construită, de obicei, pe o colină sau pe un loc mai înalt, care ne cheamă la urcuș duhovnicesc, la ridicare din grijile pământești și căutare a vieții cerești.

‘Examenul’ duhovnicesc al ucenicilor – lupta cu încercările grele

Sfânta Evanghelie precizează că Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a Se retrage în singurătate, în munte, pentru a Se ruga, ‘i-a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă de cealaltă parte a mării, pe celălalt țărm‘ (Mt. 14, 22), adică Iisus i-a îndemnat stăruitor pe ucenici să traverseze marea. De ce Hristos Domnul i-a trimis pe ei să înainteze pe mare, în timp ce El a rămas pe munte? Pentru că Învățătorul duhovnicesc al ucenicilor Săi voia să îi învețe pe aceștia să se lupte și singuri, nu doar să primească totul de-a gata, fără nici o luptă. El voia să-i învețe pe ucenici să treacă prin încercări, prin ispite, prin situații potrivnice, pentru ca ei să înțeleagă mai bine binecuvântarea ajutorului dumnezeiesc în viața lor. În acest sens, Evanghelia menționează că vântul le era potrivnic ucenicilor din corabie și valurile învăluiseră corabia (cf. Mt. 14, 24), ei aflându-se astfel în primejdie. Foarte adesea, cât timp Dumnezeu ne dăruiește sănătate și putere, noi ne obișnuim doar să primim. Însă vin și vremuri de încercare, când ne simțim oarecum părăsiți. Atunci ne întrebăm: Unde este Dumnezeu? Nu vede El necazul meu, nu vede El suferința sau neputința mea, nu vede El strâmtorarea mea? Ne punem astfel de întrebări mai ales când suntem învolburați de ispite și necazuri, de boli care par incurabile, de primejdii care năvălesc asupra noastră pe neașteptate. Adesea, viața oamenilor încercați de necazuri este asemănătoare cu trăirea momentului de panică, de dezorientare și de descurajare a ucenicilor lui Iisus aflați în corabia cuprinsă de valurile mării și izbită de vântul potrivnic, în timp de noapte.

Învățătorul Iisus Hristos îi lasă pe ucenicii Săi singuri pe timp de noapte să se lupte cu furtuna, cu valurile mari și cu vântul potrivnic pentru a înțelege că ei nu pot conta doar pe forța proprie, deși erau pescari cu experiență pe mare. Totuși, fiind cunoscător al sufletelor, Domnul Iisus Hristos știa și care este măsura încercării, până când puteau ucenicii să fie lăsați singuri și când trebuia ca El să vină spre ei, ca să-i ajute. Evanghelia ne spune că ‘la a patra strajă din noapte‘ (Mt. 14, 25), adică în intervalul de timp care începe la ceasul al treilea după miezul nopții și se continuă până la răsăritul soarelui, Mântuitorul mergea pe mare spre corabia ucenicilor, aflată în primejdie din cauza valurilor ridicate de furtună. Această venire a lui Iisus către ucenici la straja a patra din noapte, când întunericul nopții încă nu fusese biruit de lumina soarelui, arată că El a gândit momentul respectiv. De ce Iisus venea spre ucenici umblând pe mare ca pe uscat? Ca să le arate că El stăpânește peste ape și peste uscat. El a făcut cerul și pământul, marea și uscatul. Când voiește, El umblă pe mare ca pe uscat, fiind deasupra tuturor stihiilor din lumea aceasta, liber de determinismele materiei (greutatea, opacitatea, rigiditatea, lichiditatea și limitarea sau finitudinea). La început, ucenicii, plini de teamă din pricina zbuciumului mării, în timp de noapte, nu L-au recunoscut pe Iisus imediat și, crezând că este o nălucă sau o fantomă care vine spre ei, au strigat de frică. La teama lor de a nu se scufunda în mare din cauza furtunii, s-a mai adăugat și frica de o putere necunoscută, cu siluetă de om, care vine spre ei, umblând pe apă ca pe uscat. Însă Mântuitorul, umblând pe apă și venind spre ei, le-a zis: ‘Îndrăzniți! Eu sunt, nu vă temeți! ‘ (Mt. 14, 27). Iar când ucenicii lui Iisus L-au recunoscut după voce, fără să-L vadă clar la față, Sfântul Petru a zis: ‘Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin pe apă la Tine! ‘ (Mt. 14, 28). Prin aceste cuvinte Sfântul Petru mărturisește, de fapt, că Iisus este Domn sau Stăpân peste stihiile naturii, și crede că la porunca lui Iisus poate și el să umble pe apă, așa cum umblă Iisus. De aceea, Mântuitorul i-a zis lui Petru: ‘Vino! ‘ (Mt. 14, 29).

Gestul Sfântului Petru este izvorât din recunoștință față de Iisus și din dorința întâmpinării Lui

Cea dintâi întrebare pe care ne-o putem pune în acest context este următoarea: de ce Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie și să meargă pe apă, și de ce Iisus i-a permis acest lucru neobișnuit și chiar primejdios pentru el? Dacă ar fi avut doar prudență, nu și credință, Sfântul Petru nu ar fi coborât din corabie, pe apă, în mijlocul furtunii, și nici Mântuitorul nu i-ar fi spus: ‘Vino!’, ci: ‘Stai în corabie, că o să vin Eu la voi!’ Se înțelege deci că Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie și să meargă pe apă, nu dintr-o simplă curiozitate egoistă, ci pentru că el voia să-I arate recunoștință lui Iisus și dorea să-L întâmpine. După cum o persoană umană este întâmpinată înainte de a intra în casă de cel care iese din casă și face câțiva pași spre persoana care vine în casă, pentru a arăta astfel bucuria de a o primi, tot așa și Sfântul Apostol Petru era bucuros și recunoscător că Iisus venea spre ucenicii Săi, ca să îi salveze. Însă, deși era bine intenționat, totuși Sfântul Petru nu coboară din corabie decât la porunca sau cu binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea a zis: ‘Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi ca să vin la Tine pe apă‘ (Mt. 14, 28). Astfel, Sfântul Petru arată smerenia și ascultarea sa față de Hristos Domnul.

Credința fermă în Hristos învinge greutatea încercărilor

După ce Iisus i-a zis lui Petru: ‘Vino‘, acesta a început să meargă pe apă spre Iisus. Cât timp Sfântul Petru privea numai spre Iisus, el mergea pe apă ca și Iisus. Când însă Sfântul Petru s-a uitat spre vânt și s-a temut, atunci a început să se îndoiască în sinea lui și să se scufunde în apă. Evanghelia spune: ‘văzând vântul tare, Petru s-a temut și a început să se scufunde, și atunci a strigat: Doamne, scapă-mă! ‘ (Mt. 14, 30). Evanghelia nu spune ‘simțind Petru că vântul este tare’, ci ‘văzând vântul tare’, ceea ce înseamnă că la un moment dat Sfântul Petru nu se mai uita spre Iisus Hristos Dumnezeu, ci privea spre vânt, spre stihiile schimbătoare ale lumii materiale. Așadar, Petru a început să se scufunde în apă când a slăbit credința sa ca legătură vie cu Iisus, ca relație spirituală de comuniune cu Persoana divină superioară realităților pământești. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că, atât timp cât credința noastră rămâne relație vie și neclintită cu Hristos-Dumnezeu, putem fi salvați tocmai pentru că El ne ajută să nu ne înrobim stihiilor lumii materiale, nici să nu ne pierdem cu firea în furtuna încercărilor. Când însă credința sau iubirea noastră față de Hristos slăbește și începem să ne înfricoșăm de puterile întunecate ale lumii acesteia mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu, atunci începem să ne scufundăm în disperare și teamă.

Iisus l-a mustrat pe Petru, deoarece el a slăbit în credință și s-a îndoit în sinea lui, fiind preocupat mai mult de puterea ‘vântului tare‘ decât de înaintarea sa către Hristos Cel Atotputernic, neclintit de vânt și de valuri. Evanghelia zice: ‘Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat și i-a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?‘ (Mt. 14, 31). Mustrarea adresată de Iisus lui Petru a fost una părintească și prietenească, deoarece Iisus nu i-a zis lui Petru ‘necredinciosule’, Petru fiind totuși credincios, ci i-a zis ‘puțin credinciosule‘, adică: ‘om a cărui credință s-a împuținat‘. Evanghelia ne spune în final că, după ce Mântuitorul a intrat în corabie, s-a potolit furtuna, iar ucenicii s-au închinat lui Iisus, zicând: ‘Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu! ‘ (Mt. 14, 33). Însă Iisus potolește furtuna și salvează corabia pentru că este Dumnezeu Atotputernic și Atotmilostiv. Vedem, așadar, că după ce au trecut prin încercarea grea a furtunii pe mare datorită ajutorului lui Iisus, ucenicii Lui s-au întărit în credință și evlavie față de El, s-au închinat Lui și au mărturisit dumnezeirea Lui.

Corabia pe mare – imaginea Bisericii în lume

Evanghelia de astăzi este plină de înțelesuri, întrucât ea privește nu numai pe Petru și pe ceilalți ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci Biserica întreagă și pe fiecare creștin aparte. Corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuții, de erezii, de forțe întunecate potrivnice. Vântul care este potrivnic corăbiei reprezintă vremurile sau situațiile în care Biserica întâlnește ostilitate și respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viața pământească efemeră la viața cerească eternă, într-o lume învolburată de patimi egoiste individuale și colective. De altfel, în cartea ‘Constituțiile Apostolice‘ din secolul al IV-lea se spune că biserica locaș de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura dintre prezența lui Hristos în corabie și prezența Sa în Biserică.

Totodată această Evanghelie ne arată și cum trebuie să lupte sufletul creștin în vreme de încercare. Unii Sfinți Părinți au înțeles corabia ca fiind și imaginea sufletului omului credincios în lupta sa cu patimile tulburătoare. În acest sens, când Mântuitorul Iisus Hristos vine cu harul Său în sufletul omului tulburat de ispite, așa cum a intrat în corabia aflată în primejdie și a potolit furtuna, se potolește furtuna gândurilor rele, a simțirilor păcătoase, a ispitelor, a necazurilor și a suferințelor care tulbură pe om. Când Îl chemăm pe Hristos în rugăciune, zicând: ‘Doamne, mântuiește-ne! Doamne, scapă-ne!‘, atunci El ne răspunde cu ajutorul Lui. De aceea, Evanghelia citită astăzi este o Evanghelie a încurajării și a speranței, o Evanghelie a luptei și a biruinței. Ea ne arată, de fapt, că biruința asupra relelor nu se datorează forțelor noastre proprii, ci în primul rând ajutorului dumnezeiesc. Oricât de iscusiți, de profesioniști și de experimentați pescari și corăbieri ar fi fost ucenicii lui Iisus, oricât de buni înotători ar fi fost, nu s-ar fi putut salva pe ei înșiși prin propriile lor forțe, fără ajutorul lui Hristos. În mod asemănător, oricât de mulți și iscusiți păstori ar avea Biserica, oricât de buni predicatori, oricât de evlavioși slujitori, oricât de pricepuți administratori și oricât de zeloși misionari s-ar osteni în Biserică, nu pot ei singuri salva Biserica lui Hristos în lupta ei cu păcatul și cu duhurile rele, cu furtunile persecuțiilor și ale provocărilor, ci numai cu ajutorul lui Hristos, Care are grijă de Biserica Sa, de ucenicii Săi, când este chemat de aceștia în mijlocul mării învolburate a istoriei și în noaptea vremurilor potrivnice luminii spirituale a Evangheliei mântuirii.

Lecția principală sau înțelepciunea sfântă pe care Hristos Învățătorul o transmite discipolilor Săi și, prin ei, nouă tuturor, folosind corabia ca pe o catedră de didactică a mântuirii, este aceasta: toate încercările și necazurile pe care le întâmpinăm în viață pot fi biruite cu folos duhovnicesc dacă nu contăm mai întâi pe propriile noastre forțe, ci ne încredințăm mai întâi ajutorului care vine de la Dumnezeu.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să învățăm din această Evanghelie a potolirii furtunii pe mare că Hristos Domnul ne iubește, chiar dacă uneori ne lasă în încercări pe care nu le înțelegem când ne aflăm în mijlocul lor. Deși uneori pare departe sau pare absent, Hristos știe totuși că avem nevoie de ajutorul Lui și așteaptă ca noi să venim spre El, întrucât El vine permanent spre noi, chiar dacă nu-I vedem cu claritate chipul Său, din cauza nopții spirituale a necredinței și a valurilor zbuciumate ale patimilor egoiste.

Așadar, ajutorul invocat și primit de la Dumnezeu este totdeauna temelia mântuirii celor credincioși, spre slava lui Dumnezeu și bucuria îngerilor. Amin! (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 25 iulie 2010).