Omilia Sf. Teofan Zavoratul la SCHIMBAREA LA FATA A DOMNULUI

 

Prin schimbarea Sa la faţă, Domnul arată la ce slavă ridică El în sine firea omenească.

Schimbarea la faţă a omului lăuntric este însă cu neputinţă fără harul dumnezeiesc, care se dă prin Sfintele Taine

“Prăznuind Schimbarea la Faţă a Domnului, suntem datori să ne însuşim însemnătatea ei şi să dăm chip în noi înţelesului ei. Nu pentru Sine însuşi a arătat Domnul, prin Schimbarea la Faţă, slava Dumnezeirii Sale în omenitate, ca Cel slăvit dinainte de veci. El a vrut să arate la ce slavă înalţă El în Sine firea omenească, iar prin aceasta pe orice om: slava Schimbării Lui la Faţă este slava noastră în Domnul Iisus Hristos. El parcă ne-ar spune: „Iată cum o să fiţi!”

Adevărat e cuvântul Domnului! Fără îndoială, asa sunt meniţi să fie toţi cei ce cred în numele Lui – însă aşa ne vom arăta de-abia după cea de-a Doua Venire a lui Hristos, după învierea tuturor şi după reorânduirea a toate; ne vom arăta când vom fi vrednici de aceasta.

Acum se pune întrebarea: cum să ne facem vrednici de asta?! Trebuie să ne schimbăm la faţă lăuntric în această viaţă, ca în cea viitoare să primim slava în care a arătat Domnul omenitatea Sa când S-a schimbat la faţă.

Iată spre ce trebuie, prin urmare, să se îndrepte toată grija noastră: să ne zidim după omul lăuntric (Rom. 7, 22), schimbându-ne la faţă în el din slavă în slavă de la Domnul Duhului (II Cor. 3, 18).

După cum ştiţi, este în noi un om lăuntric, omul cel tainic al inimii. Aţi ascultat, bineînţeles, cum le grăieşte Apostolul Petru femeilor:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară — împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I Petr. 3, 3-4).

Sau, cum zice altundeva Apostolul Pavel:

„Mă rog să vă întăriţi în omul lăuntric prin Duhul lui Dumnezeu” (v. Efes. 3, 16).

Tocmai pe acest om lăuntric îl vom înălţa din slavă în slavă.

„Eu lumină am venit în lume”, zice Domnul. Lumina aceasta este lumina adevărului* adusă de El pe pământ, lumina cunoaşterii dumnezeieşti. S-a întunecat mintea noastră si s-a făcut beznă. Vine Domnul si o luminează. Când în locul adevărului intră în minte minciuna, ea se întunecă, iar când adevărul se întoarce în ea, se luminează si intră în slava sa. Slava mintii este cunoaşterea adevărului. Cu cât îsi însuşeşte ea mai mult adevărul, cu atât urcă mai mult din slavă în slavă. Vreţi să înălţaţi mintea voastră în slava Schimbării la Faţă? Umpleţi-o cu adevărul, pe care l-a adus Domnul pe pământ. Ştiţi în ce constă acest adevăr. Ni-l lămureşte Simbolul de credinţă si ni-l tâlcuieste Catehismul. El mărturiseşte că Dumnezeu există, si că El este întreit în Persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită; că Dumnezeu a făcut lumea prin cuvântul Său, că poartă grijă de ea şi de fiecare făptură din ea, şi cu atât mai mult de om; că în afara lumii acesteia văzute este şi o altă lume, nevăzută, a duhurilor netrupeşti, din care o parte a căzut şi luptă împotriva lui Dumnezeu cu înverşunare; că am fost făcuţi pentru fericire, însă, din insuflarea duhului răutăţii călcând porunca, am căzut în protopărinţi şi răbdăm necazuri potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu; că Dumnezeu a arătat faţă de noi o nemărgi­nită milostivire, binevoind ca Dumnezeu-Fiul să Se întrupeze şi să pătimească pentru noi, că Acest Domn, îndreptăţindu-ne pe noi prin moartea pe cruce, a deschis intrare la noi darurilor îmbelşugate ale Sfântului Duh; că Acest Duh, după înălţarea la cer a Domnului, S-a revărsat asupra Sfinţilor Apostoli, iar prin ei şi asupra întregii omeniri, a înfiinţat pe pământ Sfânta Biserică, vindecătoarea, luminătoarea şi sfinţitoarea noastră; că cel care, unindu-se cu Biserica aşa cum este unit un mădular cu trupul, umblă în duhul ei, numai acela umblă în adevăr şi îşi pregăteşte fericirea în veşnicie; că moartea desparte sufletul de trup, dar acestea se vor uni din nou după înviere şi împreună fie vor fi fericite, fie vor pătimi veşnic, potrivit felului în care a lucrat omul pe pământ.

Iată adevăruri! Cine şi le însuşeşte unul după altul, acela alungă minciună după minciună şi intră tot mai mult pe tărâmul luminii. Iar atunci când mintea se umple de tot adevărul şi se uneşte astfel cu el şi se pătrunde de el în aşa fel încât nu numai că nu îngăduie nici un gând împotriva lui, ci, dimpotrivă, supune lui şi verifică prin el orice gând al său şi tot efortul său intelectual, omul alungă din sine tot întunericul şi se face pe de-a-ntregul luminat şi purtător de lumină. Mintea lui este mintea lui Hristos, potrivit apostolului (I Cor. 2, 16).

El se schimbă la faţă din omenesc în dumnezeiesc şi, îmbrăcându-se în lumină din întunecat ce era, luminează în sine însuşi şi îi luminează şi pe toţi cei dimprejur. Acesta este singurul mijloc de înnoire prin duh a minţii noastre (v. Efes. 4, 23). Aşadar cu această înnoire a minţii să vă schimbaţi la faţă (v. Rom. 12, 2), ştiind că toate celelalte învăţături, sunt  potrivit apostolului, sunt gâlcevi ale răilor grăitori în deşert, stricaţi la minte, care înşeală şi se înşală (v. I Tim. 6, 5; II Tim. 3, 8; Tit 1, 10).

Să mergem mai departe. Înţeleptul Solomon spune că Dumnezeu l-a făcut pe om drept sau, aşa cum lămureşte Macarie cel Mare, l-a împodobit cu toată virtutea: cu frica de Dumnezeu, cu smerenia, cu blândeţea, cu înfrânarea, cu dragostea şi aşa mai departe. Când omul a luat aminte la sfatul şarpelui, a primit în sine sămânţa răutăţii egoiste, care, crescând, a dat naştere spinilor patimilor, care au înăbuşit virtuţile. Fiecare virtute a fost acoperită şi înăbuşită de patima potrivnică ei, şi omul a devenit în loc de blând – nestăpânit, în loc de smerit – trufaş, în loc de iubitor – urâtor şi invidios, în loc să fie iubitor de împărtăşire a ajuns pretenţios şi interesat, şi aşa mai departe.

Era luminat cu lumina dreptăţii şi a sfinţeniei, şi a devenit întunecat cu răutatea şi patimile. A venit Domnul să refacă frumuseţea noastră cea dintâi, şi iată ce porunceşte: fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi, fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi cei răbdători.

„Lepădaţi, zice, patimile, care vă necinstesc şi vă întunecă, şi fericiţi veţi fi. Refaceţi în voi înşivă curăţia obiceiurilor, întru care era fericit strămoşul Adam si sunt fericiţi locuitorii cerului”.

Fiţi sfinţi, zice Domnul, precum Eu sunt sfânt (I Petr. 1, 16). Şi aici nu este nimic de prisos şi exagerat, pentru că noi suntem după chipul Celui ce ne-a zidit. Chipul acesta a fost stricat prin cădere. El trebuie refăcut. Cum? La fel cum refac pictorii tablourile stricate. Ei ghicesc formele părţilor, găsesc culorile potrivite, aşa cum erau în original, şi refac ast­fel, parte după parte, întreg tabloul, aşa cum era acesta la început. Trebuie să refacem dispoziţiile cele bune, potrivnice patimilor. Astfel, să stingem mânia şi să primim în noi blândeţea, să înăbuşim egoismul şi să refacem dragostea, să alungăm invidia şi să ne întărim în împărtăşirea de bucuria aproapelui, să încetăm a mai osândi si să lăudăm, să nu ne mai însuşim cele necuvenite, ci să dăm, şi aşa mai departe. Astfel, dezrădăcinând patimă după patimă şi înrădă­cinând virtute după virtute, ne vom întoarce la curăţia dintâi; dezbrăcându-ne de omul cel vechi, ne vom îmbrăca în cel nou, care este zidit după chipul lui Dumnezeu, întru dreptate şi întru cuvioşia adevărului (v. Efes. 4, 22, 24), ne vom îmbrăca în Hristos, umblând întru înnoirea vieţii (v. Rom. 6, 4).

Lumina adevărului şi curăţia sfinţeniei şi a despătimirii sunt cele două laturi ale schimbării noastre la faţă lăuntrice. Nu o putem împlini singuri nici pe una, nici pe cealaltă. De aceea ni s-a făgăduit şi ni se dă harul Dumnezeieştilor şi Sfintelor Taine. Scânteia lui este pusă prin Sfântul Botez. Focul lui este hrănit toată viaţa prin Sfânta Pocăinţă şi Împărtăşanie, iar de înteţit este înteţit prin împărtăşirea de toate rânduielile rugătoare şi sfinţitoare ale Bisericii, fiind de trebuinţă credinţa şi faptele cele bune. Atunci când scânteia, căzând într-o materie care se aprinde cu uşurinţă, este înteţită de către vânt, ea se preface grabnic în flacără. Şi în noi, atunci când scânteia harului, pe care am primit-o la botez şi este nutrită prin pocăinţă şi Împărtăşanie, este înteţită prin ostenelile în cucernicie şi în bine, ea luminează nu  numai înlăuntrul nostru, ci şi în afară.

„Foc, zice Domnul, am venit să aprind pe pământ, şi cât aş dori să se aprindă cât mai curând!”

Acest foc este focul harului Atotsfântului Duh, Care S-a pogorât în chipul limbilor de foc şi aprinde foc duhovnicesc în inimile celor ce Îl primesc. Voi ştiţi că aşa este. Şi să aveţi râvnă pentru păstra­rea şi înteţirea acestui foc. Când în om este acest foc, nici o osteneală nu este grea şi totul se face lesne. El aduce pace, curăţie şi putere, şi este acelaşi lucru ca aripile la păsări. Cu aripile sale, pasărea se înalţă în văzduh, iar în noi focul haric ne smulge de la cele pământeşti la cele de Sus, şi nu numai cu gândul, ci şi cu lucrul ne înalţă la desăvârşirea dumnezeiască. Focul, topind minereul impur, extrage din el metalul nobil în stare pură: aşa şi focul Duhului curăţă firea noastră, cea necurată. Mai mult: el se uneşte cu noi. Metalul nobil, in­trodus în cupru, îi adaugă acestuia din urmă sunetul său, foarte curat şi foarte plăcut: aşa şi harul, unindu-se cu duhul nostru, îi împărtăşeşte curăţia sa cea dumnezeiască, atât conştientizată lăuntric, cât si vădită în afară.

Iată mijlocul de a ne schimba la faţă! Să ne însuşim dogmele credinţei şi să hrănim cu ele mintea noastră; să dezrădăcinăm patimile şi să înrădăcinăm dispoziţiile cele bune, iar în primul rând să înteţim în noi harul prin mijloacele harice care sunt cuprinse în Biserică. Aşa va vedea şi aşa se va schimba la faţă omul nostru lăuntric, tainic. Acesta va fi Ioan al nostru – haric, Iacov — drept, Petru – râvnitor în credinţă. Aşa se împlinesc în noi legea şi prorocii – Moisi şi Ilie! Iar sfârşitul care este? Acela despre care Ii vorbeau ei Domnului: a intra în slavă după ce vom fi suferit şi pătimit în ostenelile de a plăcea lui Dumnezeu, înainte de a-şi lua zborul în văzduh, fluturii cei frumoşi sunt închişi în crisa­lide urâte la înfăţişare: si omul nostru lăuntric, atunci când lucrează asa cum îi arată Dumnezeu, se pârguieşte în pofida învelişului grosolan al trupului şi a exteriorului lipsit de strălucire. Când va veni sorocul, el va lepăda trupul cel gros, se va rupe din legăturile dinafară, în care îl ţine curgerea vieţii acesteia,  şi işi va lua zborul în Sus – către Dumnezeu, în ceata îngerilor şi a sfinţilor, ca să petreacă acolo de-a pururea, întru veselie şi bucurie, până la învierea cea de obşte, când va începe deplina fericire fără sfârşit.

Domnul să vă ajute să fiţi în aşa fel, încât schimbându-vă la faţă aici să vă învredniciţi a intra în slava Lui în veacul ce va să fie. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)