Predică la Schimbarea la Față a părintelui Ilie Cleopa

 

Părinților, fraților și iubiți credincioși, Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare are un brâu, cu care este încinsă de-a lungul anului. Pe acest brâu se găsesc douăsprezece mărgăritare preascumpe și preasfinte, adică cele douăsprezece praznice împărătești.

De aceea, la aceste dumnezeiești praznice, predicile sunt mai grele și mai dogmatice, pentru că în aceste praznice este arătată toată taina iconomiei în trup a lui Iisus Hristos și toată mântuirea neamului omenesc.

Astăzi este dumnezeiasca Schimbare la Față a Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest mare eveniment din viața Mântuitorului nostru, această mare sărbătoare și prealuminat praznic s-a petrecut în anul treizeci și trei al vieții Domnului nostru Iisus Hristos și în ultimul an al propovăduirii Sale.

Mântuitorul era pe atunci în partea Cezareei lui Filip, unde marele Apostol Petru L-a mărturisit ca fiind Fiul lui Dumnezeu cel adevărat. El i-a întrebat pe apostoli: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar apostolii ziceau: Doamne, unii zic că Tu ești Ilie, alții zic că ești Ieremia sau alții, că Tu ești unul din prooroci (Matei 16, 13-14).

Iar Mântuitorul, vrând să scoată din mintea lor această mare greșeală, că El ar fi unul din prooroci, care s-ar fi reîntrupat (ca să scoată din mintea lor și a tuturor popoarelor creștine de mai târziu), a binevoit să-i ia pe cei trei apostoli, pe Petru, pe Ioan și pe Iacov, fratele său, și să-i suie pe vârful Muntelui Tabor.

Acolo, cei trei apostoli, fiind obosiți de călătoria muntelui – că muntele este mare, lung și înalt – , când au ajuns cu Mântuitorul sus, de mare oboseală, au stat jos și s-au odihnit până au adormit. Apoi, trezindu-se ei, prin iconomia lui Dumnezeu, Mântuitorul S-a schimbat la fată înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut ca lumina, fața Lui strălucea mai mult decât soarele, iar ei, văzând aceasta, s-au spăimântat foarte și au văzut că stătea în văzduh și vorbea cu doi mari prooroci, cu Moise și cu Ilie.

Moise era icoana și închipuirea Mântuitorului, care a condus poporul lui Israel prin pustie până la primirea legii, mai înainte de venirea lui Hristos; și Ilie, cel mai slăvit dintre prooroci, care va veni și la a doua venire să predice Evanghelia trei ani și jumătate pe pământ, împreună cu Enoh și Ioan, pe vremea lui Antihrist, ca să întoarcă poporul evreiesc la dreapta credință.

Stând ei așa și privind la Mântuitorul, auzeau cum vorbea Mântuitorul cu Ilie și cu Moise în limba aramaică, limba lui Adam, pentru intrarea care avea s-o facă El în Ierusalim și pentru preaslăvita Lui patimă, pentru răstignire, pentru moarte și înviere.

Apostolii auzeau dar erau îmbătați de lumină, de frică și de cutremur, că un nor deodată a cuprins vârful Taborului. Dar norul acesta nu era întunecat, ci luminos ca soarele și se întindea de la cer până la pământ și un glas din nor, de sus, s-a auzut: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit. Pe acesta să-L ascultați! (Matei 17, 5).

Dar, stând ei, deodată au dispărut cei doi prooroci, Ilie s-a dus în țara sa și Moise s-a ridicat la cer, iar ei au rămas uimiți, înțelegând că Hristos nu-i Ilie, ci este Dumnezeul lui Ilie; Hristos nu-i leremia, ci este Cel Care l-a sfințit pe Ieremia în pântecele maicii lui, și iarăși că Hristos nu este Moise, ci este Cel care a dat lege lui Moise, pentru că Dunnezeu anume a voit să se arate acești doi prooroci, că El este Dumnezeul proorocilor și nu unul din prooroci.

O, minunile Tale, Doamne! Ce era pe Tabor acum? Taborul luase forma Bisericii. Acolo se vedeau cele două Testamente: Testamentul Vechi era reprezentat prin Ilie și prin Moise, iar Testamentul Nou, prin cei trei apostoli: Ioan Evanghelistul, Iacov și Petru.

„Acolo – zice dumnezeiescul părinte Efrem Sirul – au văzut apostolii pe prooroci și proorocii pe apostoli. A văzut iconomul Tatălui, adică Moise, pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele Apostol Petru, căruia i s-au dat cheile împărăției cerurilor. Acolo feciorelnicul Legii Vechi, Ilie, a văzut pe feciorelnicul Legii Noi, pe Ioan Evanghelistul, și s-a făcut Muntele Taborului în chipul Bisericii”.

Acolo se aude și glasul Tatălui, după ce plcacă cei doi prooroci, Care zice: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați!

Petru Apostolul, care iubea mult pe Mântuitorul, ca și Ioan Evanghelistul, neștiind ce vorbește – cum spune Evanghelia – ar fi vrut ca bucuria, lumina și dulceața aceea pe care o văzuse acolo, să rămână cu el totdeauna. De accea, când a văzut pe Tabor pe cei doi prooroci, îi spune Mântuitorului: Doamne, bine este să stăm noi aici! Să facem aici trei colibe! Ție una, lui Moise una și una lui Ilie! (Matei 17, 4). Dar uitase că-i trebuie și lui colibă și lui Ioan Evanghelistul și lui Iacov! Dragostea lui era să-i umbrească pe cei trei pe care-i văzuse.

Iar Mântuitorul parcă-i zicea lui Petru:

„O, Petre, vrei să-mi faci Mie colibă? Iată îndată vine coliba!”

Și încă stând ei de vorbă, un nor luminos i-a acoperit pe dânșii. Un nor plin de strălucire și de lumină îi umbrea, le ținea și umbră și lumină. Și-i zicea Mântuitorul lui Petru: „Iată, Petre, colibă! Mai vrei să faci colibă? Eu ți-am adus nori din cer ca să te umbrească și să te lumineze. Adu-ți aminte, Petre, că n-am nevoie aici de colibele tale! Eu sunt care am acoperit poporul lui Israel, pe cei 638.000 robiți care au ieșit din robie, sub nor. Îi duceam ziua și-i acopeream ca sub aripi de vultur și noaptea îi luminam cu stâlp de foc.

Iată, Petre, colibă nefăcută de tine! Iată nor care strălucește mai mult decât soarele, și-ți ține și umbră! Deci să știi, Petre, că Eu n-am nevoie de colibele tale. Eu pot să umbresc tot pământul și tot cerul, că Eu l-am făcut”.

Și atunci, din acel nor preascump, aude Petru glasul Tatălui, al Părintelui, că se duseseră proorocii. Vine Tatăl din cer și mărturisește cine este Hristos. Ce le spune? „Voi ați văzut că Hristos nu-i nici Ilie, nici Moise, nici Ieremia! Hristos Dumnezeu, Care-i cu voi pe Tabor, este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit; pe Acesta să-L ascultați!”

Dumnezeu-Tatăl știa că Petru o să-L mărturisească pe Hristos până la Roma și acolo avea să moară răstignit cu capul în jos; și Ioan Evanghelistul avea să fie îngropat de viu, și lui Iacov avea să i se taie capul cu sabia de către Irod. Știa că până la moarte vor mărturisi pe Hristos.

„Dar să știți pe cine mărturisiți! Acesta, Care pe Tabor S-a schimbat la față și hainele Lui se văd acum ca lumina și fața Lui ca soarele, nu este Moise, nu-i Ilie, nici Ieremia, nu este unul din prooroci, este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit, pe Care și la Iordan L-am mărturisit, pe Acesta să-L ascultați!„

Și așa au luat încredințare mai-mare marele Apostol Petru, cu Ioan și Iacov, că Iisus Hristos este Mesia, este Fiul lui Dumnezeu și nu este unul din prooroci, ci este Dumnezeul proorocilor, Care i-a zidit pe ei în pântecele maicilor lor.

Dar, o, minunile Tale, Mântuitorule! Ce s-a arătat pe Tabor? Oare ființa lui Hristos? Doamne ferește! Ar fi o hulă să gândești aceasta, că ființa era aceea ce iradia din Hristos.

Prin secolul al XII-Iea a fost în Bulgaria o erezie ai cărei membri se chemau bogomili. De la aceia au rămas cărțile care se numesc „Visul Maicii Domnului”, „Epistolia” și „Cele douăsprezece vineri”, cărți apocrife, pe care Biserica nu le-a aprobat niciodată.

Acești eretici aveau pretenția că ei, atunci când se roagă, văd ființa lui Dumnezeu. O, ce mare hulă și nebunie! Ființa lui Dumnezeu n-o văd nici heruvimii, nici serafimii, nici toate puterile cele gânditoare din ceruri. Ei aveau pretenția că, atunci când se roagă, apare o lumină și văd ființa lui Dumnezeu!

Era cea mai mare hulă adusă lui Dumnezeu, că cineva poate să vadă ființa Lui! Ce spune dumnezeiescul Evanghelist Ioan? Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut! (Ioan 1, 18). Aici nu face aluzie la Dumnezeu întrupat, că pe Acela l-am văzut, sau la Dumnezeu, Care se arată lui Avraam, lui Isaia și lui Moise, cu pogorământ și cu închipuire, ci la ființa lui Dumnezeu, pe care nimeni n-a văzut-o niciodată.

Ființa lui Dumnezeu este inaccesibilă tuturor taberelor minților raționale din cer și de pe pământ și nimeni nu poate să vadă ce este El după ființă. Iar acei eretici spuneau că ei în vremea rugăciunii văd ființa lui Dumnezeu.

Slava ființei lui Dumnezeu reflecta raze și se lumina ca soarele, pentru că El era Însuși Dumnezeu și din Dumnezeirea Lui slobozea raze ca un soare intens dumnezeiesc. Ceea ce se vedea pe Tabor nu era lumină creată, ci necreată, lumină care izvora din dumnezeirea Lui și era slava ființei lui Dumnezeu sau lumina slavei lui Dumnezeu.

Aceasta era deosebirea între schimbarea la față a lui Hristos și cea a sfinților Lui, prooroci, patriarhi și cuvioși de mai târziu.

Tocmai aceasta a fost lupta cea mare și înverșunată a Sfântului Grigorie Sinaitul și Sfântului Grigorie Palama, preaîndumnezeitul la minte, cu ereticii Varlaam și Achindin, balaurii cei din Calabria Italiei, care-i învinuiau pe sihaștrii din Athos că sunt bogomili, care spun că văd o lumină în vremea rugăciunii și că văd ființa lui Dumnezeu.

Dumnezeiescul Grigorie Palama, ale cărei sfinte moaște, cu toată nevrednicia, le-am sărutat acum câțiva ani la Mitropolia din Tesalonic, a fost cel mai mare teolog grec din secolul XIV. El a întrecut pe toți cu teologia lui, fiind mai presus de apofatismul Sfântului Dionisie.

Dacă Sfântul Dionisie Areopagitul are cea mai înaltă teologie, teologia apofatică sau negativă, Sfântul Grigorie Palama a trecut și peste aceasta. El numai cu puțin a întrecut pe dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul, prea îndumnezeitul la minte, cel mai mare vârf al teologiei grecești. Sfântul Grigorie apără pe părinții din Sfântul

Munte, pe isihaști, că nu sunt bogomili, că văd lumină mare în vremea rugăciunii celei gânditoare a inimii.

Ei nu văd ființa lui Dumnezeu, ci altceva văd. Ce văd? Slava ființei lui Dumnezeu! Citiți în Filocalia VII, care o aveți, și vedeți lupta cea mare care a ținut sute de ani pe tema isihasmului! Să vedeți, lumină era care iradia din Hristos, dar nu era ființa Lui. Auzi ce spune dumnezeiescul părinte Efrem Sirul: „Din tot trupul Său izvora raza slavei lui Dumnezeu„.

Deci lumina de pe Tabor nu este ființa lui Hristos, ci slava ființei Lui. Să știți totdeauna, cei care sunteți teologi! Că o să aveți discuții cu oameni păruți filosofi ai veacului de acum. Niciodată ființa lui Dumnezeu nu s-a arătat cuiva, ci slava ființei lui Dumnezeu. De aceea cântă Biserica astăzi: „…arătând ucenicilor Tăi slava Ta — cât? nu toată, ci — pe cât li se putea”.

Deci slava ființei lui Dumnezeu s-a arătat pe Tabor apostolilor. Și aceasta se poate arăta și sfinților în vremea rugăciunii celei gânditoare a inimii, celor ce știu să se roage cu inima lui Dumnezeu. Dar nu este aceasta ființa Lui, ci slava ființei Lui. Să rețineți!

Să știți un lucru. Slava fiintei lui Dumnezeu este nedespărțită de ființa Lui. După cum la soare raza nu se desparte de el, așa și slava lui Dumnezeu nu se desparte de ființa Lui. Dar nu este însăși ființa Lui, ci slava ființei lui Dumnezeu.

Iată ce este, fraților, Schimbarea la Față a Mântuitorului. Cum v-am spus la început, nu s-a făcut luminarea dinafară, ci dinăuntru, adică Hristos nu Se luminează de altcineva, ca să strălucească ca luna, ci invers. La Hristos, lumina care se vedea în Tabor nu era ca la sfinții care se schimbau la față.

Așa să înțelegeți lumina de pe Tabor, așa să înțelegeți lumina pe care o pot vedea sfinții într-o mare și înaltă rugăciune a inimii.

Tot omul este dator să se schimbe la față. Dar cum se poate schimba la față? Dacă ieri a fost desfrânat și s-a mărturisit, să nu mai fie! Dacă a fost hoț, să lase hoția! Dacă a fost înjurător sau bețiv, să lase beția și înjuratul sau fumatul, să lase răutățile, să le mărturiscască, să le plângă toată viața, să facă canonul; și așa se schimbă omul, nu la fața cea din afară, ci la cea dinlăuntru, a sufletului.

Și atunci, așezarea omului care a fost înainte de păcat, cu aceea care este când intră în fericire și în treptele duhovnicești ale desăvârșirii, nu mai seamănă.

Ieri era ca un drac, slujind păcatului, și astăzi, dacă s-a pocăit, și-a îndreptat viața și s-a sfințit, se face lumină și are lumină duhovnicească într-însul și merge din putere în putere, dintr-o desăvârșire în alta, pe cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc, care sunt:

— Nepătimirea rațională a sufletului sau făptuirea morală;

— Slobozenia duhovnicească a sufletului rațional, care-și retrage mintea sa din simțire și o leagă cu Dumnezeu prin contemplația naturală în duh, și

— Odihna duhovnicească a sufletului rațional, (sâmbetele sâmbetelor), care-și retrage mintea sa chiar de la toate contemplațiile naturale în duh, de la cugetările cele mai înalte din zidiri și o leagă cu totul de Dumnezeu în extazul iubirii. Amin.

Ilie Cleopa; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 7