Iubirea curată de sine -a doua verigă a iubirii de aproapele.

 Iubirea creștină implică așadar, iubirea de sine sau filautia (philautia). Să lămurim însă de la bun început, pentru a evita orice confuzie, că e vorba de „philautia cea duhovnicească”, „buna philautie” sau „frumoasa philautie”, iar de nu acea  philautie care, potrivit Părinților, e prima între patimi și născătoarea lor (numită „philautie trupească” sau „philautie rea[1]” ) Căci, în vreme ce aceasta din urmă- pe care o vom numi philautie pătimașă- e dragoste de sine în chip „trupesc”, narcisist, egoist, fără de Dumnezeu, cea dintâi- pe care o vom numi philautie virtuoasă - e dimpotrivă, iubire de sine în chip duhovnicesc, în Dumnezeu, de dragul lui Dumnezeu, știindu-se omul pe sine că este făptură creată după chipul lui Dumnezeu, menit asemănării cu El, stării de fiu al Lui prin înfiere și dumnezeu prin har. Iubirea duhovnicească de sine, sau philautia virtuoasă, se arată aici împlinitoare a celei dintâi porunci- aceea de a-L iubi pe Dumnezeu-,  pentru că a se iubi pe sine în chip duhovnicesc înseamnă a se iubi în Dumnezeu și pentru Dumnezeu.

Philautia pătimașă e alipirea omului de sinea lui chircită, întunecată care nu vrea să știe de Dumnezeu, o biată fantomă, lipsită de adevărata viață; philautia virtuoasă, dimpotrivă, îl face pe om zare deschisă către Dumnezeu, pătrunsă de energiile și harul Său. Philautia pătimașă e înstrăinarea omului de sine; philautia virtuoasă era găsirea de sine, în Dumnezeu, și regăsirea vieții celei adevărate, pierdute prin păcat. Una mână la păcat și ațâță patimile; cealaltă urăște păcatul pierzător și e curată de patimile îmbolnăvitoare de suflet. După cuvântul Părinților, prin virtuți- sădite ca semințe în chipul lui Dumnezeu din om-se face omul asemenea lui Dumnezeu; de aceea frumoasa iubire de sine potrivit ființei și menirii lui duhovnicești cere din partea omului alipirea de virtuți sau mai bine zis, alipirea de Dumnezeu prin împlinirea virtuților. Philautia duhovnicească este ușa iubirii de aproapele  că spune Domnul: „ Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuși” (Mt 22, 39)

Numai de se iubește omul pe sine cu adevărat, ca făptură a Lui Dumnezeu, în Dumnezeu și pentru Dumnezeu, poate iubi în chip duhovnicesc și pe fratele său, cu o iubire neîntinată de vreun cuget pătimaș ori trupesc. Ca și iubirea aproapelui și a lui Dumnezeu, iubirea duhovnicească de sine nu este un lucru firesc; philautia  virtuoasă trebuie sădită în locul philautiei pătimașe; sau cu alte cuvinte, philautia trupească, firească în omul ce căzut, trebuie preschimbată în philautie duhovnicească, iar lucrul acesta nu-i cu putință decât prin curățirea și deșertarea de patimi, care îl lipesc pe om de sinea păcătoasă și de această lume[2]. Dintru  început am văzut că iubirea o naște bogăția virtuților, cum arată apostolul vorbind despre însușirile iubirii(I Co, 13, 4-7) De aceea, Părinții spun că nu-i iubire unde nu este curăție și nepătimire-semn vădit al dobândirii desăvârșite a tuturor virtuților. Iubirea sporește pe măsura curăției și nepătimirii sale, și atunci ajunge omul la iubirea desăvârșită, când s-a făcut pe sine curat și nepătimitor. Sfântul Ioan Scărarul spune că„ dragostea e mai întâi de toate lepădarea a tot cugetul rău, căci dragostea nu gândește răul(I Cor. 13,5) Sfântul Maxim: „Dragostea este născută din nepătimire” Iar Sfântul Ioan Scărarul spune chiar că: „Dragostea și nepătimirea (...) se deosebesc numai prin numiri” Mulțimea patimilor se naște din înstrăinarea omului de Dumnezeu și alipirea de sine și de lume- că sunt cu toate uneltiri ale acestei alipiri; Iar cât privește iubirea lumii- în care de astfel e cuprinsă și iubirea pătimașă de sine-Evagrie spune: „prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu (Iac. 4,4) Deplina lepădare de sine și de lume o cere nu doar iubirea lui Dumnezeu, ci și a aproapelui. „Cel care nu s-a desfăcut de cele materiale nu poate să iubească cu adevărat nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”.(Sf. Maxim M) Că numai atunci când omul este curat de toată patima îl poate iubi pe fratele său cu o dragoste duhovnicească; iar de nu este nepătimitor, îl va iubi cu dragoste  trupească și pământească, aprinsă de patimile sale, fie că știe lucrul acesta , fie că-i rămâne neștiut; căci felurite sunt pricinile iubirii, și cele mai multe  „întinate de patimă”, și străine de adevărul iubirii. Adevărata noastră ființă, cea duhovnicească, iese la iveală, viază și se împlinește pe măsura curățirii de patimi și a vieții în Hristos, potrivit virtuților .

Dragostea însă, ca toate celelalte virtuți, a căror însumare și încununare se arată a fi, este un dar al lui Dumnezeu, e un har al Preasfântului Duh, Dătătorul iubirii. Iubirea, ca orice virtute, e rodul împreună-lucrării harului dumnezeiesc cu strădania omenească.  „Toate virtuțile  ajută mintea să câștige dragostea dumnezeiască”(Sf. Maxim)  Darul  iubirii îl primește omul de la Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea sa, împletită cu păzirea poruncilor. Prin rugăciune și în rugăciune i se descoperă omului chipul iubirii, atât de limpede pe cât e rugăciunea de curată. Rugăciunea necontenită face iubirea statornică, după cum i se și cuvine. Rugăciunea se arată astfel a fi măsura iubirii. Iubirea călugărului față de Dumnezeu vădește vremea închinată rugăciunii și lucrării ei.

[1]  În limbajul ascetic al Părinților răsăriteni și al spiritualității ortodoxe, „trupesc” nu se referă numai decât la trup, ci e un antonim al lui „duhovnicesc”.

[2]  În limbajul ascetic al Părinților răsăriteni și al spiritualității ortodoxe, „lumea” desemnează oamenii și făpturile create, privite după chipul lor văzut și nu după realitatea lor profundă, definită prin ceea ce Sf. Maxim Mărturisitorul numește logoi.

Despre iubirea creștină-Jean Claude Larchet. Rezumat