Potrivit Sfântului Apostol Petru, Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate, se nevoiește pentru viața virtuoasă, este primit de El[1]. Cu toate acestea, atunci când femeia cananeancă, cea care „a ieșit” din hotarele cetăților păgâne Tir și Sidon, în scopul de a-L întâlni pe Domnul, Care se apropiase de acea regiune, a vrut să vorbească cu El, Acela nu a arătat nici măcar intenție de a-i adresa vreun cuvânt. A evitat dialogul cu acea femeie.
Potrivit cu textul evanghelic, de îndată ce femeia cananeancă s-a apropiat de cei care-l însoțeau pe Domnul, a început să strige cu putere ca s-o audă și să ia aminte la ea: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea rău se îndrăcește. Domnul însă nu i-a răspuns nici un cuvânt. Nu i-a dat nici o importanță. Mai mult încă, atunci când Ucenicii Săi, deranjați de strigătele cananeencii, L-au rugat, spunându-I „Slobozește-o, că strigă în urma noastră!”, Domnul „a dezmințit” cuvântul lui Petru, care spune că Dumnezeu nu este părtinitor și nu face deosebire între neamuri și Israil, și le-a spus Ucenicilor Săi: „Nu sunt trimis decât numai la oile cele pierdute ale casei lui Israil”.
În ciuda acestui răspuns dezamăgitor al Domnului adresat Ucenicilor Săi pentru femeia cananeancă, aceea a continuat să insiste în cererea sa: „Doamne, ajută-mă!”. Atunci Domnul a vorbit ca să-i facă cunoscut, prin cuvânt jignitor, că este cu neputință să vorbească cu ea. Dar pentru care pricină? Pentru că „nu este bine să iei pâinea fiilor și s-o dai câinilor”. Oricine ar fi fost primitorul acestui răspuns aspru și umilitor al Domnului, s-ar fi străduit ca în cel mai scurt timp să dispară de la fața Domnului, pentru a-și ascunde fața sa în măruntaiele pământului. Însă cananeanca nu și-a plecat capul, ci continua să insiste. Voia să încovoaie împotrivirea Domnului de a vorbi cu ea. De aceea, a răspuns prompt și direct la cuvântul umilitor al Său: „Da, Doamne! Dar și câinii mănâncă din firmiturile ce cad de la masă stăpânilor lor”. A acceptat că este câine și încă flămând. Da, dar nu s-a încovoiat. Nu s-a împotmolit în durerea pricinuită de cuvântul umilitor al Domnului. Ci, dimpotrivă, cuvântul acesta a făcut-o să sară, cu aceeași râvnă, deasupra umilirii aspre a Domnului, într-o depășire mântuitoare a refuzului Său umilitor, astfel încât să-L „biruiască” pe Domnul în împotrivirea Sa de a dialoga, convingându-L că, deși este câine, este îndreptățită să fie, chiar și pe terenul acestei respingeri a ei, comesean al stăpânilor ei.
Dar oare în care punct al atitudinii ei față de Domnul, femeia cananeancă a arătat strălucirea niptică a minții ei? Cu siguranță în punctul în care a fost străfulgerată de refuzul umilitor al lui Hristos. „Nu este bine să iei pâinea fiilor și s-o arunci câinilor”.
O astfel de umilire înaintea ochilor mulțimii nu ar fi suferit-o alt om. Asprimea acestei jigniri, ești un câine, ar fi putut lucra în cele mai multe cazuri de acest fel ca și o aprindere de mânie, cu puterea unei arme de ucidere. Și atunci psihologia va justifica cu siguranță pe cel mânios.
Dar pentru femeia păgână din Tir această jignire a lucrat pozitiv. Mintea ei era „trează”. Nu dormea, nu… sforăia. Avea pregătirea niptică să răstoarne provocarea jignirii Stăpânului în binecuvântare a Domnului. A primit această jignire cu inimă curată și s-a învrednicit de dreptul câinelui de a mânca firmiturile de la masa stăpânilor lui. Aceasta a fost lucrarea niptică a minții unui om din spațiul păgân, fără condiții de educație evanghelică. O adevărată minune! Strălucire niptică a unui suflet din acest spațiu, însă primitor al smereniei înălțătoare, cu Harul dumnezeiesc.
Consecința pozitivă a priveliștii, înaintea unei mulțimi de oameni, a refuzării femeii cananeence de către Domnul, firește nu trebuie să fie pusă exclusiv numai pe seama femeii, ci și pe cea a binecuvântării izvorâtoare de Har a cuvântului Domnului. Cu siguranță Domnul, folosind drept instrument binecuvântarea refuzului ei, i-a luminat mintea cu o explozie de strălucire niptică, luminătoare și pentru cititorii acestei pericope evanghelice.
Ioan K. Kornarakis,
prof. onorific la Universitatea din Atena
Sursa:http://marturieathonita.ro / I.K.Kornarakis, Kinigontas to vatraxo… sto fos tis nipseos.
[1] Cf. Fapte 10, 34.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!