Lecţia discreţiei - predică la Duminica Vamesului si Fariseului

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

„Strălucit-a harul Tău, Doamne, strălucit-a lumina sufletelor noastre. Iată vremea bineprimită, iată vremea pocăinţei! Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii, ca, trecând noianul cel mare al Postului, să ajungem la Învierea cea de-a III-a zi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel care mântuieşte sufletele noastre.”

Iubiţi credincioşi,

iată-ne în cea de-a 33-a Duminică după Rusalii, numită şi „a vameşului şi fariseului”, dar care, din punct de vedere duhovnicesc, marchează începutul Triodului, al acelei perioade din viaţa bisericească şi din cultul liturgic al Bisericii, care este legată indi-solubil de momentul cel mare al Învierii. Este vremea plângerii dinainte de plângere, este vremea care vesteşte Învierea lui Hristos, prin pocăinţă şi participarea noastră împreună, laolaltă, ca Biserică a lui Iisus Hristos, la Patimile şi Moartea Mântuitorului, pentru a putea vedea cu adevărat şi Învierea Lui.

Duminica de astăzi ne pune înainte o pildă a Mântuitorului, pe care o găsim în Evanghelia de la Luca, la cap. 18, vers. 10-14. Haideţi să o citim îm-preună! Zis-a Domnul pilda aceasta:

 „Doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul fariseu şi celalalt vameş. Fariseul stând drept, aşa se ruga în sine: «Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş; postesc de două ori pe săptă-mână, dau zeciuială din toate câte câştig».

Iar vameşul, departe stând, nici ochii nu voia să şi-i ridice spre cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosul!»

Vă spun Eu vouă: Acesta s-a coborât la casa sa mai îndreptăţit decât acela. Că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”

 Întreaga perioadă a Postului, a Triodului – această perioadă care pregăteşte sufletul credinciosului cu forfota aceasta a căutării şi mai cu seamă cu dorinţa aflării luminii Învierii, deci întreagă această vreme este marcată de această icoană a „vameşului şi fariseului”; pentru că de fiecare dată ne pune înaintea ochilor aceste două modele, demn de urmat rămânând unul singur dintre ele numai, în funcţie de conştiinţa noastră şi de dragostea noastră către Dumnezeu.

Ne-am obişnuit prea des, când spunem: farisei, să strângem buzele şi să privim oarecum dur pilda aceasta. Fariseii în sine nu erau ceva rău pentru perioada aceea a Templului şi pentru perioada aceea istorică a mântuirii neamului omenesc. Erau oamenii Legii, ai Legii Vechiului Testament. Erau oamenii care ţineau, uneori, chiar până la absurd Legea. Şi fariseul nu este oferit astăzi ca pildă neapărat pentru a zâmbi şi pentru a-l batjocori în duritatea lui şi în intransigenţa lui faţă de vameş, ci cu totul şi cu totul alta este dimensiunea către care vrea să ne orienteze Mântuitorul dând pilda aceasta, şi Sf. Părinţi aşezând-o bornă la începutul Postului. O să remarcaţi că pe întreg parcursul Postului, cuprins liturgic sub denumirea Triodului, vom vedea că în cele din urmă toate duminicile au legătură între ele şi că ele vin să ne pregătească pentru întâlnirea cu Evanghelia cea mare a Învierii Domnului.

Această săptămână, care începe cu „Duminica vameşului şi fariseului” se mai numeşte şi Vestitoarea”, pentru că în adevăr, după cum cei care vor sa meargă la război sunt vestiţi mai dinainte de general despre timpul când va începe lupta, ca să-şi curăţească şi să-şi ascută săbiile, ca să-şi cerceteze şi toate celelalte arme, ca să îndepărteze orice piedică, spre a se arunca cu râvnă în luptă şi spre a-şi lua cele de credinţă. De multe ori, înainte de luptă, li se ţin ostaşilor cuvântări şi li se spun povestiri şi pilde ca să înflăcăreze sufletele lor şi să îndepărteze de la ei lenea, trândăvia, frica şi orice alte primejdii. Tot astfel şi Sfinţii Părinţi vestesc mai înainte, ca printr-o trâmbiţă, lupta ce-o vom da prin Post împotriva diavolului, spre a curaţi păcatul care a pus stăpânire mai dinainte pe sufletele noastre şi care s‑a prefăcut în venin din pricina timpului îndelungat de când ne stăpâneşte. Mai mult încă, să ne sârgu-im să dobândim faptele bune pe care nu le avem şi, înarmându-ne cum se cuvine, să mergem pregătiţi spre nevoinţele Postului.

Fără îndoială că aşa începe Postul şi prima pildă (din SINAXAR), aceea a săptămânii acesteia „vestitoare” a Postului, este îndemnul spre smerenie. Este îndemnul spre smerenie care rezultă nu neapărat numai din textul Scripturii, pentru că Postul ni se vesteşte arătându-ni-se mai întâi necesitatea lui în supravieţuirea noastră duhovnicească. Iată: ne aflăm împreună cu vameşul şi fariseul înaintea lui Dumnezeu. Amândoi simţeau necesitatea fundamentală de a se ruga. Pentru unul era o împlinire a Legii, pentru celălalt era o împlinire a unei necesităţi lăuntrice. Unul rămâne drept şi neînconvoiat în rugăciune; celălalt – cel care simţea din lăuntrul său necesitatea rugăciunii – spune Evanghelia, nu îndrăznea să privească spre cer, bătându-şi pieptul şi zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcăto-sului!”

Vameşul, cu toată neştiinţa lui de Lege, pentru că nu întotdeauna vameşii erau oameni cunoscători ai Legii celei vechi, deci vameşul, cu toată neştiinţa lui de carte duhovnicească – să-i spunem – era omul duhovnicesc, cel care începe să se roage pentru că ştia că nu se află în cadrul lui normal, ştia că alunecase, căzuse din starea lui de om. Şi se face vameşul acesta, ca şi cel pe care l-am pomenit mai acum două duminici, se face vămuitor al sufletului său către Împărăţia cerurilor:

„Eu postesc, dar nu pentru a realiza un exerciţiu spiritual – ne spune vameşul – eu postesc pentru că la mulţimea faptelor mele cele rele cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşătoarea zi a Judecăţii” – spune una din cântările Duminicii de azi, de la Utrenie. „Peste pleoapele ochilor mei duhovni-ceşti s-a aşezat zgura păcatelor şi nu pot să privesc şi să văd la înălţimea cerului”.

De aici bucuria lui de a simţi că numai privind în jos, cu sufletul smerit şi cu inima smerită, poate să străbată cerurile.

Pentru prima dată ni se cere urcarea unei întâi trepte în Post: intrarea în Templu, împreună cu vameşul şi cu fariseul, şi identificarea mea cu vameşul, ieşirea mea din fariseismul cotidian cu care-mi hrănesc visele de mântuire şi intrarea în smerenia vameşului, care se dovedeşte a fi o stare de fapt, o stare de conştiinţă şi, mai mult, un spaţiu delimitat fizic, ca un templu în templu.

Pregătirea se face printr-o... hai să-i spunem, o ectenie a cântărilor Duminicii de astăzi, pe care îngăduiţi-mi să v-o citesc: „Să lepădăm, credincioşii, trufia cea fără de măsură, cumplita nebunie, urâta mândrie şi cruzimea cea rea a fariseului, căci ne-cuviincioase sunt acestea înaintea lui Dumnezeu. Şi aceasta o spunem noi pentru că smerenia, odinioară, a înălţat pe vameş şi a strigat cu plângere: «Milostiveşte-Te!» şi Domnul l-a îndreptat, iar seme-ţia a surpat prin dreptate pe ticălosul fariseu, care a grăit cu trufie”.

Calea ne este arătată de Însuşi Domnul şi pregătirea aceasta a Postului în „Duminica vameşului şi fariseului” se leagă deja cu exemplificarea modelului care se va reliefa tot mai mult către sfârşit şi anume „arătat-a Cuvântul smerenia a fi calea cea aleasă a înălţării, smerindu‑Se şi la chipul cel de rob; Căruia urmând, oriunde, smerindu-se, se înalţă”.

De aceea, întâia cerinţă a acestei Duminici a vameşului şi a fariseului este smerenia. Pentru că Domnul pe Care Îl cinstim prin postul pe care-l ţinem este Domnul Crucii şi al Smereniei. Este Cel Care Se leapădă de Sine, Cel Care-i cheamă pe ceilalţi să se lepede şi ei de sine, pentru a se putea bucura de Înviere deopotrivă cu El. Suntem chemaţi, aşadar, să intrăm în calea cea aleasă a smereniei Domnului, să ne aflăm fie şi numai în cale spre Hristos, Cel pe Care urmându-L ne vom sui către dumnezeiasca Înălţare?

Pregătirea, dacă vreţi, aperceptivă pentru această lecţie a Patimilor Mântuitorului, ne este făcută de acum, sau încă de pe acum, prin sublinierea elementelor care vizează smerenia aceasta a Mântuitorului: „Arătatu-Te-ai, Stăpâne, ucenicilor Tăi şi arătatu-le-ai lor smerenie înaltă, căci încingându-Te cu ştergarul peste mijloc şi spălându-le picioarele, le-ai poruncit să urmeze acest obicei” – va spune altă cântare din Utrenia de astăzi: Deci Domnul arată o smerenie care înalţă, cea pe care, iată, o identificăm a fi mântuitoare în smerenia vameşului.

Suntem, aşadar, chemaţi la împlinirea acestei porunci a smereniei vameşului şi exemplul acesta al vameşului care pricepe că nu poate sta înaintea lui Dumnezeu nici în orice poziţie fizică, nici în orice poziţie duhovnicească, ne cheamă şi pe noi să ne întărim poziţia fizică şi duhovnicească către Dumnezeu, pentru că, în cele din urmă, postul nu este altceva decât lepădarea de starea noastră de lene cotidiană, dacă vreţi, şi de starea noastră de lene duhovnicească cotidiană, cu care de prea multe ori ne-am obişnuit. Dar nu este o smerenie oarecare aceasta la care suntem chemaţi, ci una conştientă, una cu plângere şi inimă zdrobită; şi suntem che-maţi să fim râvnitori vameşului pentru că „pe cei drepţi voindu-i vicleanul – spune o altă cântare a Utreniei – îi fură prin mijlocirea slavei deşarte; iar pe cei păcătoşi cu lanţurile deznădăjduirii îi leagă”.

Dar toate acestea, în spaţiul amplificat al Bisericii, căci cuvintele vameşului, credincioşii, le găsim în Sfânta Biserică. Aici suntem chemaţi să vedem realitatea. Vameşul nu se duce să se roage, chiar umilit de fariseu – nici nu ştim dacă a auzit sau n-a auzit cuvintele fariseului, dar chiar dacă l‑ar fi umilit până la maximum fariseul sau cuvintele fariseului, vameşul n-ar fi ieşit din Templu. Nu‑l vedem pe vameş rugându-se în colţul camerei lui pentru ispăşirea păcatelor, deşi suntem convinşi că va fi făcut-o înainte de a urca la templu, ci starea lui, repet, este aceea a omului venit înaintea lui Dumnezeu spre a-şi cere iertare păcatelor. Ne spune Domnul în pilda pe care ne-a dat-o: „Vă spun Eu vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela” – se referă la fariseu, pentru că „oricine se va înălţa pe sine se va smeri şi oricine se sme-reşte se va înălţa”.

Ne este dată, dacă vreţi, întâia lecţie a Crucii, pentru că Hristos Domnul are ca Altar al maximei Sale Jertfe şi al maximei Sale smerenii Răstignirea pe Cruce. În aceeaşi vreme, Crucea devine maxima Sa înălţare, pentru că ochii noştri omeneşti sunt cuprinşi de această smerenie deopotrivă cu înălţa-rea Domnului pe Cruce. El este smerit şi deşertat cu totul, dar deja Se înalţă către Tatăl – spune una dintre cântările din Vinerea Patimilor.

Iată-ne, aşadar, pe noi înşine, fraţilor, toţi, chemaţi să ne smerim, cu suspine şi cu tânguiri să ne batem cugetul, ca atunci, la Judecata cea veşnică, să ne arătăm acolo credincioşi, nevinovaţi, dobân-dind iertare; că acolo este, în adevăr, odihna pe care să ne rugăm acum să o vedem; acolo durerea, întristarea şi suspinarea cele din adâncuri sunt îndepărtate în Edenul cel minunat, al cărui făcător este Hristos Dumnezeul fiind, Cel fără de început cu Tatăl.

Iată, aşadar, smerenia noastră nu ţine de o sărbătoare, nu ţine de un moment al vieţii noastre, ci smerenia ne aruncă, dacă putem folosi cuvântul, dincolo de sfârşitul vieţii noastre, în Împărăţia lui Dumnezeu, care este o Împărăţie a smereniei şi a discreţiei.

Pentru că cea de-a doua lecţie mare a Duminicii de astăzi este lecţia discreţiei, adică a manifestării mele în cadrul liturgic al Bisericii, dar cu smerenie şi cu discreţie deopotrivă. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al îngâmfării sau al faptelor semeţe, al actelor triumfaliste, ci este Dumnezeul discreţiei, Care nu vine să zguduie sufletele decât atunci când acestea se cer a fi zguduite şi cere sufletul în sine să fie zguduit de prezenţa lui Dumnezeu.

Că discreţia este o trăsătură de caracter funda-mentală a lui Dumnezeu ne-o descoperă de fiecare dată Mântuitorul, Care, în toată bucuria întâlnirii Lui cu Apostolii, vine de fiecare dată şi o întăreşte printr-o prezenţă discretă, mâna Lui nefăcând spec-tacol din minunile pe care le face, din vindecările pe care le face, iar glasul Lui neînălţându-se fals ca pe un stadion stereotip al zilelor noastre acestea moderne, în care vindecători şi făcători de minuni aburcă, ştiu eu, cu afişe prin oraş sau cu publicitate făcută în mass-media oamenilor, către stadion sau către locul unde vor face minunea. Hristos este plin de smerenie şi plin de discreţie totodată, pentru că este Dumnezeul smereniei şi al discreţiei.

Că discreţia Lui s-a moştenit ne-o spun scrierile din Pateric, care ne aduc aminte de un părinte duhovnicesc care mergând pe ţărmul mării, la un moment dat, vede nişte urme de femeie în nisipul plajei şi le astupă cu grijă, pentru ca nu cumva ucenicul, venind în urma sa, să se ispitească la vederea urmelor de femeie. Dar o face cu discreţie, o face pentru a-l feri pe celălalt să greşească. Domnul ne oferă această imagine a discreţiei vameşului în rugăciune.

Fără îndoială că sunt mulţi care socotesc că dacă preotul sau diaconul în ectenie se află în picioare, în dreptul catapetesmei, iar credinciosul ortodox cântă cu voce înaltă în Biserică, au senzaţia ca gata, ne-au prins şi ne-au catalogat de partea fariseului. Ei nu pricep că cele mai dese cuvinte cântate ale Liturghiei ortodoxe sunt „Doamne, milu-ieşte-mă!”, nu „Dă-ne, nouă, Doamne!” şi că cel de‑al doilea cuvânt des utilizat în Liturghie este „Aliluia”: „Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, mărire Ţie!” Adică între „Doamne, miluieşte” şi „Slavă lui Dumnezeu pentru toate cele primite”, creştinul orto-dox se răstigneşte, dacă vreţi, în poziţia aceasta a vameşului care are conştiinţa păcatului său, dar în aceeaşi vreme are conştiinţa faptului că Dumnezeul său este un Dumnezeu al slavei şi al bucuriei, un Dumnezeu Care plineşte rugăciunea, un Dumnezeu nemincinos. Intră vameşul în Templu şi se bucură acolo în toată tristeţea lui, pentru că în cele din urmă Triodul şi întreg Postul ne vor vorbi despre o tristeţe radioasă.

Bătaia cugetului, de care ne vorbesc Sfinţii Părinţi, lovirea cu pumnul nădejdii în cugetul cel deznădăjduit, dacă vreţi, ne face să fim toţi părtaşi, aşadar, întreolaltă la nădejdile şi deznădejdile noastre, ne cheamă să fim laolaltă înaintea lui Dumnezeu şi ca vameşul, prin postire, să strigăm: „Dumnezeule, milostiveşte-Te de noi, păcătoşii!”. Postul devine, astfel, un strigăt de smerenie şi de discreţie la picioarele iubitorului de oameni, dar iubitor de oa-meni nu dintr-un motiv accidental, ci pentru că El este Cel care pentru noi a pătimit. Hristos nu ne iubeşte ca şi cum din întâmplare ne iubeşte, ci prin Patima Lui Se face înţelegător şi dezlegător al pătimirilor şi al patimilor noastre. De aceea putem merge înaintea Lui şi să întrebăm cum se devine smerit. Pentru un creştin răspunsul este clar: con-templându-L pe Hristos-Smerenia divină întrupată, pe Cel în care Dumnezeul a descoperit o dată pentru totdeauna Slava Sa cu smerenie şi smerenia Sa ca Slavă.

Dar nu orice contemplare suntem chemaţi să facem în această dintâi Duminică a Postului, ci una activă, care să evalueze orice lucru după Hristos, Cel care prin smerenia Sa toate le schimbă.

Din această raportare la Hristos reiese a II-a vestire sau a III-a vestire, dacă vreţi, a Duminicii de astăzi. Este chemarea-pregătire.

„Haideţi în Templu către Împăratul cel ceresc! Întoarceţi-vă în voi înşivă, priviţi-vă păcatele şi mărturisiţi-le înaintea lui Dumnezeu, cu lacrimile voastre în smerenie, bucurându-vă cugetele, pentru ca Domnul să vă iasă în întâmpinare”, dăruindu-vă restabilirea unui echilibru atât de necesar vieţii de fiecare zi.

Timpul pocăinţei, în al cărui pronaos ne aflăm deja, devine, o dată cu Duminica în care se va citi Evanghelia Fiului risipitor, timpul întoarcerii din exilul mondenităţii şi al modernităţii, către Hristos. Mai întâi însă, suntem chemaţi să identificăm adevăratul templu, să identificăm adevărata smerenie, să identificăm adevărata rugăciune şi, mai cu seamă, să identificăm pe adevăratul Hristos. Între atâţia hristoşi mincinoşi, care ne intră prin ochi, prin urechi, prin gură şi prin suflet în fiecare zi, între atâţia dumnezei falşi, care ne oferă mântuire pe căi scurte şi nelalocul lor, iată Evanghelia aceasta care precede şi prefaţează Triodul, această perioadă, repet, din anul bisericesc, ce prefaţează la rândul său şi cuprinde în sine întreaga schimbare a omului pentru priceperea lui Dumnezeu Cel Înviat, deci această Duminică ne face să ne punem marea întrebare: dacă suntem sau nu suntem raportaţi cu smerenia noastră la Dumnezeul smereniei, pentru că prea des ne smerim numai în raport cu proble-mele noastre de zi cu zi, spunând că nu le mai putem depăşi; cu concetăţenii sau cu concitadinii noştri de zi cu zi, spunând că nu mai avem ce face, pentru că oricum nu-i vom schimba niciodată, dar tot timpul ne răstim şi ridicăm pumnul către Dumnezeu, ca şi cum El ar fi vinovat de toate scăderile noastre, de toate micimile noastre, de toate minciu-nile noastre, de toate spasmele noastre pe care le trăim fără ca măcar o dată, fie şi în joacă, să-L chemăm pe Dumnezeu să stea de partea noastră.

Duminica de astăzi este o Duminică a îngenuncherii; este o Duminică a îngenuncherii, pentru că de prea multe ori credem că putem rezolva numai stând la birou problemele unei ţări, ale unei familii, ale unui oraş, sau, ştiu eu, ale unei omeniri.

Haideţi, împreună cu vameşul, să intrăm în Templul cel ceresc al Tatălui, să şedem în Biserica cea pământească şi să-I cântăm lui Dumnezeu, bătându-ne, cum bine spun Sfinţii Părinţi, cu pumnii nădejdii, cugetele, şi să ne rugăm Lui să ne miluiască pe fiecare dintre noi în parte. Şi Domnul va spune mereu că aceştia s-au întors mai îndreptăţi la casa lor, pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri şi cine se smereşte pe sine se va înălţa.

Să dăm slavă Dumnezeului smereniei, Dumne-zeului iubirii, Dumnezeului credinţei, Dumnezeului nădejdii şi Dumnezeului dragostei, să-I dăm slavă lui Dumnezeu, Dumnezeului nostru Cel smerit şi discret, Care ne învaţă să ne rugăm cu lacrimi şi de fiecare dată când greul se va abate asupra noastră şi ne va fi teamă că nu ştim să ne rugăm, să ne aducem aminte de modelul acesta dintâi al vameşului şi bătându-ne pieptul, să zicem: „Dumnezeule, milostiv fii nouă, păcătoşilor!”. Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012