Hristos Iahve

 Predică la Duminica a XV-a după Rusalii

 

Evanghelia de la Matei 22,35-46

 

³⁵ Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:         ³⁶ Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? ³⁷ El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. ³⁸ Aceasta este marea şi întâia poruncă. ³⁹ Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. ⁴⁰ În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. ⁴¹ Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, ⁴² zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. ⁴³ Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? – zicând: ⁴⁴ „Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. ⁴⁵ Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui? ⁴⁶ Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe.

 

1. Cele două porunci „mai mari”. Despre „a doua” poruncă, aceea de a-l iubi pe aproapele, şi care este „la fel” (sau: „asemenea”) cu „marea şi întâia poruncă” de a-L iubi pe Dumnezeu, ne ocupăm în Predica la Duminica a XXV-a după Rusalii.

Trebuie să adăugăm însă o precizare importantă, care-şi are temeiul în partea a doua a Evangheliei de astăzi: Nici una dintre cele două porunci nu poate fi împlinită fără credinţa în Hristos Dumnezeu. Nu putem iubi pe un Dumnezeu pe care nu-L cunoaştem. Dumnezeu S-a revelat în Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Om. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In 1,18). Nici pe aproapele nu-l putem iubi cu adevărat decât în Hristos. În Hristos ni se descopere adâncul iubirii: „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi – şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi” (I In 3,16).

De aceea vom stărui acum asupra temei din a doua parte a Evangheliei acestei Duminici, anume credinţa în Hristos ca Domn, adică Dumnezeu adevărat.

2. „Zis-a Domnul Domnului meu”. Am auzit în Sfânta Evanghelie cum îi pune Mântuitorul în încurcătură pe farisei în legătură cu un cuvânt din Psalmul 109,1, în care David Îl numeşte pe Mesia Domnul: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor Tale”. Psalmul 109 (110 în Biblia ebraică), un psalm al lui David, era recunoscut încă de iudei ca un psalm mesianic. După sensul recunoscut atât de către iudei, cât şi de către creştini, în v. 1 al acestui psalm David zice: „Zis-a Domnul (Dumnezeu) Domnului meu (Mesia): Şezi de-a dreapta Mea...” Se ştie că profeţiile Vechiului Testament Îl prezintă adeseori pe Mesia (Hristos) ca pe Fiul lui David. Mântuitorul le pune fariseilor întrebarea: Dacă Hristos (Mesia) este Fiul lui David, atunci cum Îl numeşte David Domn? Şi „dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui?” Al cui fiu este, de fapt Hristos? (Mt 22,42-45).

Punându-le aceste întrebări, Mântuitorul afirmă că Hristos, înainte de a fi Fiul lui David, este Fiul lui Dumnezeu. Egalitatea lui Hristos cu Dumnezeu Însuşi o revelează textul citat din Psalmul 109 prin însăşi folosirea titlului „Domnul” de două ori: Dumnezeu este Domnul, dar şi Mesia Căruia I Se adresează Dumnezeu este şi El Domnul.

3. Domnul – Numele prea sfânt. Apelativul sau titlul „Domnul” folosit pentru Dumnezeu este, în Vechiul Testament, corespondentul ebraicului Iahve. Din respect pentru Numele prea sfânt, revelat de Dumnezeu lui Moise (Ieşire 3,13-14), evreii nu-l pronunţau. Această reticenţă era o expresie a percepţiei pe care ei o aveau despre natura transcendentă a lui Dumnezeu. Numai arhiereul, şi acesta numai o singură dată pe an, atunci când intra în Sfânta Sfintelor la Sărbătoarea Ispăşirii, pronunţa înfiorat Numele cel mai de taină al lui Dumnezeu. În rest, nimeni nu avea voie să pronunţe Numele prea sfânt; în sensul unei astfel de interdicţii era interpretat textul din Lev 24,16, redat astfel: „Cel ce pronunţă numele Domnul (adică Iahve) să fie omorât”. Atunci când întâlneau Iahve, adică Numele format din patru litere (tetragrama sacră), credincioşii evrei rosteau Adon (Stăpânul, Domnul) sau Adonai (Stăpânul meu, Domnul meu), adăugând imediat: baruk şemo, adică „binecuvântat fie Numele Lui”. În Septuaginta, adică traducerea greacă a Vechiului Testament realizată începând cu secolul al III-lea î. H., o kyrios, adică Domnul, ca nume al lui Dumnezeu, este o traducere a lui Adon sau Adonai. Cum însă aceste apelative sunt substitute pentru Iahve, Domnul (o kyrios) este propriu-zis echivalentul explicativ al Numelui de negrăit (inefabil). El este, deci, folosit „pentru a exprima ceea ce Numele sau folosirea Numelui semnifică în original” (Gottfried Quell, în Theological Dictionary of the New Testament, ed. de G. Kittel [=TDNT], vol. III, p. 1058). E adevărat că uneori kyrios, Domn, este folosit în Septuaginta şi pentru oameni, ca mod respectuos de adresare, traducând pe Adoni și pluralul acestuia Adonai (de 192 ori), sau pentru a reda pe baal, cu sensul de „posesor”, „stăpân” (de 15 ori; când însă ebraicul baal este folosit pentru zeul păgân cu acest nume, Septuaginta foloseşte chiar forma Baal, sau traduce termenul cu eidolon, „idol”, sau cu aischyne, „infamie”, „ruşine”). Însă „în sfera religioasă, kyrios sau (cu articol, n. n.) o kyrios este rezervat pentru adevăratul Dumnezeu şi, cu excepţia unor puţin importante perifraze ale Numelui în vorbirea figurată, el (o kyrios, n. n.) este folosit în mod obişnuit, adică de circa 6156 ori, pentru numele propriu Iahve în toate formele sale şi în combinaţia Iahve Ţevaot (Savaot, n. n.) sau în forma prescurtată Iah” (TDNT, III, p. 1059). Astfel, „nu poate fi trecut cu vederea faptul că, în istoria Bibliei şi în ce priveşte efectul mesajului ei, redarea «Domnul» a fost nu mai puţin semnificativă decât folosirea Numelui în original. Dacă funcţiunea celor doi termeni nu este cu totul identică, ea coincide totuşi în aşa măsură încât conţinutul afirmaţiilor, fiind orientate deopotrivă spre motivul fundamental al recunoaşterii puterii voii dumnezeieşti, poate avea un efect vital” (ibidem, p. 1060).

Domnul, în Vechiul Testament, nu înseamnă o zeitate oarecare, ci este numele Dumnezeului unic şi adevărat. „Domnul este Dumnezeu” (III Regi 18,39; cf. Iosua 24,15) şi „Domnul este Numele Lui” (Ieşire 15, 3) sunt afirmaţii sau mărturisiri de credinţă fundamentale pentru credinciosul israelit. 

4. Iisus este Domnul (Kyrios). În Noul Testament nu este folosit niciodată numele Iahve. În toate citatele din Vechiul Testament şi în aluziile la textele vechitestamentare pe care le găsim în Noul Testament, Dumnezeu este numit (o) kyrios, Domnul, pe linia folosirii acestui nume în Septuaginta (TDNT, III, p. 1086-1087).

Înţelegem, astfel, cât de semnificativ este faptul că titlul sau numele Domnul (o kyrios) I se dă în Noul Testament, în mod curent, şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În imnul hristologic din Fil 2,6-11 se vorbeşte de „Numele cel mai presus de orice nume” (v. 9) al lui Iisus Hristos şi care nu este altul decât acela de Domn, cum o arată sfârşitul imnului: „Şi să mărturisească toată limba că Domn (kyrios) este Iisus Hristos, întru slava ui Dumnezeu Tatăl (v. 11). „Numele de kyrios implică o poziţie egală cu aceea a lui Dumnezeu” (TDNT, III, p. 1089).

5. O afirmație fundamentală în Noul Testament. Că Iisus Cel înviat este Domn (kyrios) se afirmă peste tot în Noul Testament. Am văzut cum Mântuitorul însuşi Îşi aplică Sieşi acest Nume prin citatul din Ps 109,1. Sfântul Apostol Pavel afirmă că mărturisirea lui Iisus ca Domn este condiţia fundamentală a dobândirii mântuirii celei veşnice: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Rom 10,9). Domnul, adică Iisus Cel preamărit, este Cel ce conduce pe credincioşi (I Cor 4,19; 14,37; 16,7; Iac 4,15); aceştia slujesc Domnului (Rom 12,11; I Cor 12,5; Ef 6,7; Col 3,23). Fiecare stă sau cade pentru Domnul său (Rom 14,4-8; cf. I Cor 7,32-35; Rom 16,12.22; II Cor 8,5). Noi trebuie să umblăm vrednici de Domnul (I Cor 11,27; Rom 16,2). Domnul Cel înviat împarte fiecăruia măsura credinţei (I Cor 3,5; 7,17). Domnul este Cel ce va veni (I Tes 4,15 şi urm.; I Cor 4,5; 11,26; Fil 4,5) şi Judecătorul (I Tes 4,6; II Tes 1,9; I Cor 4,4; 11,32; II Cor 5,11; 10,18). În această viaţă, Sfântul Pavel zice că este departe de Domnul (II Cor 5,6 şi urm.). Iisus este Domnul slujitorilor Săi, cărora le dă depline puteri (II Cor 10,8; 13,10), şi membrii Bisericii trebuie să se angajeze în lucrul Său (I Cor 15,58), cum a făcut Timotei (I Cor 4,17; 16,10). Biserica din Corint este lucrul Apostolului Pavel în Domnul (I Cor 9,1-2). La Troa o uşă i s-a deschis lui Pavel în Domnul (II Cor 2,12). El este Domnul tuturor (Rom 10,12). Iisus Hristos este propovăduit ca Domnul (II Cor 4,5). Domnul Cel preamărit este Duhul (II Cor 3,17). Sfântul Pavel se roagă Domnului pentru a fi izbăvit de suferinţele sale (II Cor 12,8). Toate aceste afirmaţii sunt rezumate în I Cor 8,5-6: „Căci deşi sunt unii numiţi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ – precum sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi –, totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El”.

6. Cum înțelegem afirmația că Iisus a fost „făcut Domn”? În Fapte 2,36, Sfântul Apostol Petru zice: „Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos”. Aceasta nu înseamnă că Fiul lui Dumnezeu nu este Domn şi înainte de Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri. Căci, într-adevăr, adeseori în Noul Testament kyrios se foloseşte pentru Iisus şi atunci când este vorba de petrecerea Sa pe pământ: Mc 11,3 ş.a.; de 13 ori în Lc, de 5 ori în In. În Sfintele Evanghelii, oamenii I Se adresează lui Iisus nu numai cu titlul „Învăţătorule”, ci şi cu Kyrie, „Doamne”. În Epistolele pauline, acest titlu este folosit de mai multe ori în legătură cu Iisus Cel istoric (I Cor 7,10.12.25; 9,5.14; Gal 1,19; I Tes 4,15; Evrei 2,3). Cum trebuie să înţelegem atunci cuvintele Sfântului Petru din Fapte 2,36, după care Dumnezeu L-a făcut pe Iisus Domn şi Hristos prin Înviere? Răspunsul este că, prin preamărirea Sa, Iisus, Care este din veci Domnul ca Dumnezeu adevărat, este făcut Domn şi după firea Sa omenească. Sfântul Atanasie cel Mare zice că Hristos n-a fost uns (cf. Ps 44,8) ca să se facă Dumnezeu şi Împărat – căci a fost acestea şi înainte de pogorârea Sa la noi şi este pururea –, ci tocmai fiindcă este Dumnezeu şi Împărat, de aceea a fost uns (Trei cuvinte împotriva arienilor, I, XLIX, în Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, PSB 15, Bucureşti, 1987, p. 215). După o largă argumentare biblic-teologică, Sfântul Atanasie scrie: „Dacă, deci, socotesc că înainte de a Se face Om şi de a răbda Crucea Mântuitorul n-a fost Domn şi Împărat, ci atunci a început să fie Domn, să ştie că rostesc în mod vădit cuvintele celui (lui Pavel) din Samosata. Dar precum am văzut şi am spus înainte, El este Domn şi Împărat etern” (ibidem, II, XIII, p. 244); şi: „Iar Cuvântul, Domn prin fire şi făcut Om, prin chipul de rob S-a făcut Domnul tuturor şi Hristos, spre a sfinţi în Duhul pe toţi... Hristos, fiind Domn şi Împărat veşnic, nu Se face când este trimis mai mult Dumnezeu (decât era din veşnicie, n. n.), nici nu începe atunci să fie Domn şi Împărat, ci ceea ce este pururea aceea S-a făcut atunci şi după trup şi, răscumpărând pe toţi, Se face şi astfel Domn al viilor şi al morţilor” (ibidem, II, XIV, p. 246).

7. O traducere abuzivă a Noului Testament. Se va înţelege de ce am insistat asupra acestui important punct al credinţei creştine dacă se va lua în considerare demersul declarat antihristic al sectarilor iehovişti. Aceştia se luptă cu tot dinadinsul să nimicească credinţa în Hristos ca Domnul, adică Dumnezeu adevărat. Pentru ei nu există Sfânta Treime, ci socotesc că Dumnezeu (Iehova), este o singură persoană, Hristos fiind numai o creatură, un om care a fost omorât, dar care, înviat fiind din morţi, a fost pus de Dumnezeu ca un fel de guvernator al creaţiei Sale. În urmărirea acestui scop antihristic, ei nu se dau înapoi de la nimic. Nici de la falsificarea cea mai grosolană a Noului Testament. În anul 2000 a apărut în româneşte o nouă versiune iehovistă a Noului Testament cu titlul Scripturile greceşti creştine. Traducerea lumii noi (la Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania). Se notează, pe coperta interioară, numărul mare de limbi în care a apărut ediţia integrală, într-un tiraj total de 101.100.000 exemplare. Ori, ce este nou în această ediţie, faţă de ceea ce ştiam deja despre rătăcirea iehovistă? Nou este faptul că în Noul Testament kyrios este redat cu Iehova (în loc de Iahve, iehoviştii susţinând o formă eronată de vocalizare a tetragramei sacre) atunci când este vorba de Dumnezeu şi cu Domnul atunci când este vorba de Mântuitorul Hristos. Cu totul, cum se precizează într-un apendice, este introdus în 237 de locuri din Noul Testament numele Iehova (p. 412-413), care, aşa cum arătam mai înainte, nu apare niciodată în originalul grecesc al Noului Testament. Ei pretind că au „restabilit” numele lui „Iehova” în textul traducerii lor. De fapt însă, n-au făcut decât să falsifice fără scrupule textul Noului Testament. Scopul: să nimicească adevărul despre egalitatea dintre Dumnezeu şi Fiul Său şi să susţină că Iisus, chiar dacă este numit Domnul, nu este şi Dumnezeu adevărat.

Răspunsul la această gravă erezie – condamnată oficial odată cu arianismul, adică încă la Sinodul I ecumenic (Niceea, 325) – l-a dat Biserica de la început şi l-a formulat în Crezul niceo-constantinopolitan, în care mărturisim pe Hristos ca „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Iar o argumentare amănunţită împotriva falsificării iehoviste în ce priveşte sensul folosirii lui kyrios pentru Hristos a publicat, de pildă, un teolog grec (Nikolaos Sotiropoulos). Titlul cărţii sale este semnificativ: Ο ΙΗΣΟΥΣ ΓΙΑΧΒΕ – Iisus Iahve (ediţia a doua, Atena, 1988, 345 p.).

Să luăm aminte la avertismentul pe care-l dă Sfântul Ioan Apostolul şi Teologul: „Orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume” (I In 4,3; cf. 2,22). Numai în Duhul lui Dumnezeu poate cineva mărturisi pe Iisus că este, cu adevărat, Domnul. Această mărturisire este o lucrare sinergetică, adică divino-umană. Cei lipsiţi de harul Duhului Sfânt nu vor putea face cu adevărat această mărturisire. Cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (I Cor 12,3).

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc / LUMINA EVANGHELIEI - Exegeze la Evangheliile duminicale