Adevarata pocăință constă nu numai în a-ți mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci și în a nu te mai întoarce la ele. Și nu numai să nu te întorci la păcate, dar să și plângi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut înainte; și nu numai să plângi pentru ele, dar să le și îndrepți prin nevoințele pocăinței, nevoințe care nu numai ca ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar și întrece pe acestea. Deșartă este pocăința celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurtă vreme de la mâncare și printr-un post de o zi să acopere îmbuibarea și beția lui repetată! Nefolositoare este și pocăința aceluia care crede că printr-o omorâre de scurtă durată a trupului își poate curăța păcatele grele, de moarte, săvârșite timp de mulți ani! Nedreaptă este și pocăința celui care nădajduiește că prin câteva suspine și câteva bătăi ân piept să îndrepte multele lui nedreptăți! Îndoielnică este iertarea păcatelor celui care gândește că prin lacrimi puține, fără ostenelile și nevoințele specifice adevăratei pocăințe, își poate spăla multele lui fărădelegi și necurății, și astfel să se izbăvească de chinurile veșnice!
Multe lacrimi au vărsat ninivitenii și mare le-a fost pocăința: și toți, de la cel mai mic pâna la cel mai mare, s-au îmbrăcat în sac, au hotărât să țină post nu numai oamenii, ci și vitele, și s-au îndreptat către Dumnezeu în rugăciune de pocăință. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinși că vor fi izbăviți de pieirea care îi amenința, căci spuneau: "Poate că Dumnezeu Se va întoarce și Se va milostivi și va ține în loc iuțimea mâniei Lui ca să nu pierim!" (Iona 3, 9). Și dacă ei, dupa o asemenea pocăință, tot nu erau convinși că Dumnezeu îi va milui și le va ierta păcatele, atunci cum poate fi convins acela care crede că printr-o pocăință scurtă și câteva lacrimi se va curțăi de păcatele lui multe și grele? S-ar putea spune: "Ninivitenii erau păgâni, ei nu știau ce spune Scriptura: «Inima înfrântă și smerita Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 18); «Aproape este Domnul de cei umiliți la inimă și pe cei smeriți cu duhul îi va mântui» (Ps. 33, 17); «Zis-am: Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu» (Ps. 31, 6). Iar noi, credincioșii, nădăjduim că și puținele lacrimi, îmbinate cu mărturisirea păcatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor". La aceasta îți voi răspunde: desigur, pot, însă numai la aceia care se află la sfârșitul vieții lor și cărora nu le-a mai rămas timp pentru plângerea păcatelor si pentru nevoințe. Pe aceștia Domnul îi va milui chiar si numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe tâlharul de pe cruce. Dar de la omul sănatos, care are timp pentru pocăință, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli și nevoințe, pâna când aceste nevointe ale pocăinței vor fi pe măsura sau, mai bine zis, vor întrece păcatele săvârșite înainte. Iată ce trebuie să mai spunem despre lacrimi: există oameni care uneori au inima înduioșată și plâng pentru păcatele lor, dar tot nu încetează să păcătuiască; ce folos au aceste lacrimi dacă oamenii nu își îndreaptă viața lor? Unii chiar își mărturisesc păcatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc iarăși la aceleași păcate; ce folos au ei de la lacrimile vărsate când, după aceea, se afundă iarăși cu atâta plăcere în păcatul dinainte? Așadar nu sunt de ajuns numai înduioșarea și zdrobirea inimii pentru puțina vreme, fără pocăință adevarată, căci pocaința cea adevărată constă nu numai în faptul de a regreta și a plânge pentru păcate, ci și în faptul de a nu te mai întoarce la ele, iar pentru acele păcate care sunt deja săvârșite, trebuie să săvârșești nevoințele pocăinței.
Apostolul Pavel spune ca Esau "deși cu lacrimi a cautat, n-a mai avut cum sa schimbe hotarârea" (Evr. 12, 17). De ce nu au fost primite de către Dumnezeu lacrimile acestui păcătos, de ce nu au curățit ele păcatele lui? Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde la aceasta întrebare astfel: "El n-a mai avut cum să schimbe hotarârea, pentru că nu s-a arătat el însuși vrednic de pocăință".
Un altul poate spune: "Apostolul Petru a plâns puțin și a primit iertarea păcatului sau; așa și mie mi se vor ierta păcatele, fără să am osteneli îndelungate de pocăință, dacă voi plânge măcar un ceas înaintea Domnului". Acestuia îi va răspunde în locul meu însuși ucenicul Apostolului Petru, Sfântul Clement. El spune ca Sfântul Petru în fiecare noapte, auzind cântarea cocoșului, își amintea imediat lepădarea lui de Hristos, se ridica din patul său și cădea la pământ, plângând cu amar si vărsând multe lacrimi, și așa a făcut ân tot timpul vieții lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adauga faptul că ochii Sfântului Apostol, din pricina plânsului zilnic, erau întotdeauna roșii și parcă însângerați. Iată care a fost pocăința lui Petru! Dar tu, care nădăjduiești să-ți plâgi toate păcatele tale într-un ceas, poți să plângi cu atâta amar, cum a plâns Petru? Poți să te tânguiești ân fiecare noapte așa cum s-a tânguit el? Ești în stare să săvârșești acele osteneli si nevointe pe care le-a savârsit Sfântul Petru, de dragul Domnului sau, pentru lepadarea sa, chiar până la răstignirea cu capul în jos pe cruce?
Așadar nu te încrede în puțina zdrobire a inimii tale si nu-ți pune nădejdea în firava ta osteneală și în scurta ta nevointî: fă înaintea Domnului pocăință pe măsura păcatelor tale mari și chiar mai mare decât ele, cu multe lacrimi, și abia atunci o, păcătosule, să aștepți mila de la El! Apostolul spune: "Căci precum ați făcut mădularele voastre roabe necurăției si fărădelegii, spre fărădelege, tot așa faceți acum mădularele voastre roabele dreptății, spre sfințire" (Rom. 6, 19). Iar Sfântul Grigorie Dialogul spune: "Pocăința se cunoaște după roade, nu după rădăcină sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însă era neroditor; tot așa nu primește nici simpla mărturisire a păcatelor fără rod - omorârea trupului (ca o nevoință a pocăinței)". Luați aminte la aceste cuvinte; rădăcina pocăinței este buna intenție de a mărturisi păcatele, frunzele sunt însăși mărturisirea păcatelor către Dumnezeu īnaintea părintelui duhovnic și făgăduința de îndreptare, iar roadele pocăinței sunt viața virtuoasă și ostenelile căinței. După aceste roade se și cunoaște adevărata pocăință. Întărește buna ta intenție să fie ca o rădăcină; înmulțește cuvintele mărturisirii păcatelor tale spre a fi ca frunzele în copac; însă dacă, după aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocăință, dacă nu îți vei îndrepta viața ta și nu vei înlocui păcatele tale cu virtuțile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvântarea lui Dumnezeu, și mai mult decât aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!
În Sfânta Scriptură citim despre doi păcătoși care s-au căit deopotriva pentru păcatele lor si le-au mărturisit înaintea lui Dumnezeu. Acestia au fost Saul și David. Însă nu au primit amândoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: "Am păcatuit călcând porunca Domnului" (1 Regi 15, 24). David a spus: "Am păcătuit īnaintea Domnului meu". Insa David a primit iertare si s-a mântuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare si a pierit în mânia Domnului. De ce s-a întāmplat așa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi păcătoși care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celălalt respingîndu-l? Nu! "Credincios este Domnul întru cuvintele Sale si cuvios īntru toate lucrurile Sale" (Ps. 144, 13). Vinovat este īnsusi păcătosul neiertat, adică Saul: în cuvinte el și-a mărturisit păcatul lui, însă nu a făcut pocăință adevărată și nu s-a îndreptat, deși avea timp destul pentru acestea. Iar David, dupa mărturisirea păcatului sau, cât s-a nevoit în pocăință! In fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se deștepta la miezul nopții, mânca cenușă în loc de pâine și băutura lui o amesteca cu plânsul; se istovise din pricina postului, își omora trupul și se smerea înaintea Domnului, îmbracându-se în sac si având capul presarat cu cenușă. Si pentru aceste osteneli ale pocăinței nu numai că a primit iertarea păcatului sau, dar a devenit și alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care și-a spovedit numai cu gura păcatul sau și nu s-a ostenit să facă pocăință, a ramas pe veci neiertat...
Așadar nimeni să nu nădăjduiască să se curățească de păcatele sale mari numai prin spovedanie și puțină zdrobire a inimii, fără ostenelile si nevoințele specifice adevăratei pocăințe dacă, având vreme să-și îndrepte viața, se lenevește să împlinească acest lucru cu fapta. Mai bine să īl urmăm pe David care spune: "Că fărădelegea mea eu o voi vesti și mă voi îngriji pentru păcatul meu" (Ps. 37, 18). Vedeți, el nu se mulțumește numai cu mărturisirea fărădelegii lui, ci se îngrijește să o și îndrepte: voi mărturisi - spune el - păcatul meu si mă voi osteni să-l îndrept. Căci ce folos este în a deschide rana și nu a pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ți mărturisi păcatele, iar apoi în a nu săvârși ostenelile pocăinței pentru ele si a nu-ti îndrepta viața? […]
Sfāntul Dimitrie al Rostovului – Viata si Omiliile, editura Bunavestire, Galati, 2003
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!