Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi? (Luca 9, 55)

 

Înfricoşător lucru este vrăjmăşia şi despărţirea dintre oameni. Samarinenii şi iudeii nu vorbeau între ei, dar o despărţire şi mai mare între oameni există în epoca noastră. Omenirea este împărţită în popoare şi state, încă şi între oamenii de acelaşi neam există separare în diferite grupuri sociale. Şi peste tot există vrăjmăşie, vrăjmăşie care îşi are cauza în diferenţele politice, sociale, culturale şi religioase care există între diferite popoare.

Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi? (Luca 9, 55). Nu ştiţi că duhul creştinului este duhul iubirii pentru toţi oamenii, duhul unităţii şi armoniei, şi nu al despărţirii şi dividerii? Doar iubirea dumnezeiască îi poate uni pe oameni. Cred că şi mulţi dintre voi nu ştiţi ai cărui duh sunteţi.

PROGRAMUL SFINTELOR SLUJBE ÎN PERIOADA POSTULUI SFINTELOR PAŞTI

 

PRIMA SĂPTĂMÂNĂ DIN POST, DE LUNI PÂNĂ JOI
 Ora 19.00  –  Canonul cel Mare

DUMINICA, PRAZNICE ÎMPĂRĂTEŞTI ŞI SĂRBĂTORI
Ora   8.30 – Utrenia
Ora   9.45 – Sfânta Liturghie
Ora 18.00 – Vecernia

MIERCURI

Ora 19.00 – Pavecerniţa mare

VINERI
Ora   8.30 – Sfânta Liturghie a Darurilor înainte Sfinţite
Ora 19.00 – Pavecerniţa mare

SÂMBĂTA
Ora   8.30 – Sfânta Liturghie           

Ora 10.00 – Pomenirea morţilor(Parastase)
Ora 18.00 – Vecernia

E nevoie de stăruinţă în înfăptuirea binelui

 

Trebuie să alegem drumurile vieţii noastre serios şi responsabil. Atunci când alegem drumul lui Hristos trebuie să ne gândim şi cu mintea şi cu inima dacă vom fi statornici pe acest drum pe care l-am ales, dacă suntem hotărâţi să urmăm drumul Crucii, drumul greu al durerii şi suferinţei. Când vedem că în inima noastră nu există statornicie, că într-o zi urmăm calea lui Dumnezeu şi în ziua următoare ne ademeneşte lumea, atunci să nu minţim în faţa lui Dumnezeu, zicând: „Da, Doamne", şi apoi să nu mergem.

Să nu fim ca acei oameni şovăitori care-şi părăsesc drumul. Să nu fim ca al doilea fiu, care a spus „Da, Doamne" şi nu s-a dus. Ci cu statornicie şi smerenie să urmăm calea lui Hristos şi să nu o părăsim.

Să ne revenim, să ne pocăim şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu cu hotărârea de a-L urma. Să ne conducem deci paşii pe greul drum al Crucii. Amin.

Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei
Cuvinte despre credinţă şi adevăr
Traducere din limba greacă: Cristian Spătărelu
Editura Egumeniţa 2021

Niciodată nu este târziu pentru a ne pocăi

 Niciodată, niciodată nu este târziu pentru ca omul să înceapă noua viaţă întru Hristos, drumul sfinţeniei, prin păzirea poruncilor. Chiar şi atunci când ne aflăm la sfârşitul vieţii noastre, avem putinţa să ne pocăim cu adevărat şi Dumnezeu să ne ierte toate păcatele pe care le-am făcut odinioară, oricât de multe ar fi fost, fiindcă Domnul doar asta aşteaptă, să ne pocăim.

Domnul, precum şi înaintemergătorul Lui, Ioan, îşi începe predica spunând: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 3, 2). Fiecare zi a vieţii noastre ne aduce mai aproape de Judecată, când pentru noi se va deschide sau se va închide pentru totdeauna împărăţia lui Dumnezeu. Să ne amintim asta şi să o avem mereu în minte. Să nu pierdem timpul, să nu ne risipim ultimele zile şi ore ale vieţii noastre. Fie şi la sfârşit să ne pocăim, pentru multele noastre păcate pe care le-am făcut odată, când ne-am risipit viaţa în zadar.

Cântarea dragostei

 

Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu (I Corinteni 13, 12). Toate cunoştinţele noastre, care acum ni se par atât de clare şi limpezi, nu sunt nimic altceva decât o lumină slabă într-o oglindă neclară. Iar atunci, când va veni vremea deplinei descoperiri, vom vedea adevărul faţă către faţă. Atunci vom avea cunoaşterea deplină, după cum ne-o va descoperi Dumnezeu. După cum despre Dumnezeu nu există nimic ascuns în lume, nu va exista nici pentru mine nimic ascuns, atunci le voi cunoaşte pe toate cu deplinătate. Iubirea ni le va descoperi pe toate.

Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (1 Corinteni 13, 13). Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt viaţa noastră, cu acestea trebuie să trăim. Sunt sprijinul nostru, suflarea noastră. Însă să ţinem minte: deşi credinţa este mare şi nădejdea binecuvântată, mai presus de acestea este dragostea. Să dobândim dragostea lui Hristos, să ne curăţim inima şi să facem în ea loc dragostei. Amin.

Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei
Cuvinte despre credinţă şi adevăr
Traducere din limba greacă: Cristian Spătărelu
Editura Egumeniţa 2021

Fiecare va primi după faptele sale

 Fiecare va primi după faptele sale şi după măsura curăţiei pe care o are în inimă. Domnul venea la apostolii Lui, venea la mucenici atunci când sufereau chinuri neînchipuite, şi îi întărea. Vine şi acum şi sălăşluieşte în inima oamenilor lipsiţi de răutate şi curaţi. Va veni la sfârşitul vieţii noastre, când sufletul fiecăruia se va despărţi de trup. Venea la apostoli atunci când, după multe chinuri, sufletul lor părăsea trupul, întrucât toţi apostolii, în afară de Sfântul Ioan Teologul, au avut sfârşit mucenicesc. Venea ca să le întâlnească sufletul. La fel va veni să întâlnească sufletele oamenilor buni, drepţi şi curaţi.

Nu sunt suficiente doar faptele bune

 

Dacă credinţa în Dumnezeu şi iubirea pentru El este cea dintâi şi cea mai importantă poruncă a Legii; dacă a doua poruncă despre iubirea aproapelui izvorăşte din prima şi dacă iubirea aproapelui îşi ia puterea din iubirea de Dumnezeu, atunci asta înseamnă că pentru ca omul să se mântuiască trebuie să-L iubească din toată inima pe Dumnezeu, fiindcă aceasta este cea dintâi şi cea mai importantă poruncă a Legii.

Dacă nu credem din toată inima în Dumnezeu, dacă nu ne botezăm, dacă nu ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, atunci mântuire pentru noi nu există.

însă împărăţia lui Dumnezeu este ceva care se câştigă prin strădanie şi Domnul spune: împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11,12).

Noi ne putem da viaţa pentru Domnul?

 

Cu toţii ştiţi bine că există mii de mucenici ai lui Hristos care, urmându-I pilda, şi-au dat viaţa pentru numele Său. Au suferit mucenicii pe care doar mintea diavolească a vrăjmaşilor lui Hristos le putea născoci. Ar fi putut să-şi salveze viaţa, şi totuşi şi-au jertfit-o pentru credinţa lor. Dacă s-ar fi lepădat de Hristos şi ar fi adus jertfe idolilor, le-ar fi fost date toate bunătăţile pământului, însă, cu toate acestea, şi-au dat viaţa. Nu cumva nu le-a fost dată înapoi, după cum i-a fost dată înapoi şi Domnului Iisus Hristos? Le-a fost dată înapoi, iar acum, în jurul tronului Preaînaltului Dumnezeu, îl slăvesc pe Acela şi se bucură cu o bucurie negrăită şi nesfârşită. Îndată ce şi-au dat viaţa au luat-o înapoi, pentru a se bucura de ea în vecii vecilor.

Ştiinţa şi religia

 

Suntem siguri că în afara lumii materiale există lumea duhovnicească, care cu siguranţă este infinită şi incomparabil mai înaltă. Credem în existenţa fiinţelor duhovniceşti, care au cuget mult mai adânc decât noi, oamenii. Credem din toată inima că mai presus de lumea duhovnicească şi cea materială există un Dumnezeu Mare şi Atotputernic.

Lucrul de care ne îndoim este dreptul ştiinţei de a cerceta prin metodele ei lumea duhovnicească. Fiindcă lumea duhovnicească nu poate fi cercetată prin metodele cu care cercetăm lumea materială. Aceste metode sunt total nepotrivite pentru a cerceta cu ele lumea duhovnicească.

De unde ştim că există lumea duhovnicească? Cine ne-a spus că există? Dacă ne-ar întreba oamenii care nu cred în revelaţia dumnezeiască, le-am răspunde: „Inima noastră ne-a spus-o".

DESPRE SPOVEDANIA PURUREA LUMINĂTOARE

 

ŞI CUM SĂ NE OSTENIM SPRE TOATĂ FAPTA BUNĂ, PRIN SMERENIE

Fraţilor, părinţilor şi fiii mei sufleteşti. După obicei, iarăşi încep să vă grăiesc cuvântul smereniei mele, cu toate că şi acesta este rece, căci nu are căldura faptelor bune. Voi, însă, împliniţi lipsa cu faptele voastre cele bune. Căci să mă credeţi, fiilor, precum am zis de multe ori şi chiar şi acum zic, frică şi cutremur mă cuprinde, socotind nevrednicia mea şi că mă numesc părintele vostru, eu care nu sunt vrednic nici ucenic a mă chema. Voi sunteţi părinţii mei şi iubiţii mei fraţi şi prin voi nădăjduiesc să mă mântuiesc. Drept aceea, măcar că sunt aşa ticălos, dar pentru că vă doresc mântuirea , mă silesc a grăi către voi cu dragoste şi cu sfătuire. Iată zile bune şi vreme de lucrare, ca să cercetăm pe Dumnezeu.

Către cei ce urmează a fi luminaţi ( V )

 41. Chiar dacă cineva are vreun duşman, să se împace cu el, punând în mintea sa de ce fel [de daruri] va avea parte de la Stăpân el, cel cufundat în atâtea păcate, şi să-i ierte aproapelui pornirile contra sa. Căci zice: „fiecare dintre voi să nu gândească rău faţă de aproapele în inima sa” (Zaharia 8, 17). Dacă cineva are vreun contract şi multe dobânzi [de primit], să le rupă. Căci zice: „rupeţi contractele nedrepte” (Isaia 58, 6). Într-un cuvânt, fiecare să aducă mai întâi cele din partea sa, ca să primească cu multă largheţe cele din partea Stăpânului.

42. Şi mai întâi de toate instruiţi-vă limba să se cureţe de jurăminte. Nu vorbesc [doar] de jurămintele false, ci şi de cele formale şi uşuratice care sunt spre paguba celor ce le fac. Căci zice: „S-a spus să nu juri strâmb. Eu însă vă spun să nu vă juraţi deloc” (Matei 5, 33-34). Ai auzit: „să nu juri deloc”? De acum abţine-te să mai iscodeşti legile Stăpânului, încrede-te în Cel Ce a poruncit şi curăţeşte-ţi în întregime 52 mintea.

Către cei ce urmează a fi luminaţi ( IV )

 31. Cel ce imită blândeţea Stăpânului nu se mânie, nu se ridică împotriva aproapelui. Chiar dacă cineva îl va lovi, îi va spune: „dacă am vorbit rău, dă mărturie pentru [acest] rău, dar dacă [am grăit] bine, de ce mă baţi?” (Ioan 18, 23). Chiar de-l va numi demonizat, îi va răspunde: „eu demon nu am”; şi nimic din cele ce vin asupra-i nu-l va putea vătăma. Unul ca acesta dispreţuieşte toată slava acestei vieţi 40 şi nimic din cele ce se văd nu-l va atrage. Fiindcă el va dobândi alţi ochi. Cel ce este smerit cu inima niciodată nu va putea privi cu ochi rău bunurile aproapelui. Unul ca acesta nu va fi răpitor, nici lacom, nici nu va pofti vreun lucru, ci va risipi chiar şi cele ale sale, arătând multă compătimire faţă de semenul de aceeaşi fire. Unul ca acesta nu sapă căsnicia altuia, căci venind sub jugul lui Hristos şi învăţând să fie blând şi smerit cu inima, va avea întreaga virtute 41 şi va păşi pe urmele Stăpânului.

32. Să venim sub jugul cel bun şi să ridicăm povara cea uşoară, ca să putem găsi şi odihna. Cel ce vine sub jug e dator să uite orice veche obişnuinţă şi să aibă o atenţie fină a ochilor 42 . „Căci cel ce se uită la femeie ca s-o poftească, deja a făcut adulter cu ea în inima lui”; încât este nevoie de asigurare sporită pentru simţul văzului, ca nu cumva prin el să se urce moartea. Şi nu numai pentru ochi, ci şi pentru limbă, de mare atenţie este trebuinţă. „Mulţi au căzut - zice - sub ascuţişul săbiei, dar nu atâţi câţi au căzut datorită limbii” (Înţ. Sir. 28, 19). [ Şi aşa], punem frâu şi celorlalte patimi care se nasc de aici, aşezăm mintea în linişte, îngrădim partea irascibilă, mânia, pomenirea răului, duşmănia, invidia, pofta nesăţioasă, toată desfrânarea, toate faptele cărnii, care sunt: adulterul, curvia, necurăţia, desfrânarea, idolatria, fermecătoria, duşmănia, cearta, pizma, beţia, chefurile.

Către cei ce urmează a fi luminaţi ( III )

 

21. Şi în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Lui Cel Unul-Născut, Care întru toate este asemănător şi egal cu Tatăl şi având neschimbată asemănare cu El, de o fiinţă [cu Tatăl] şi cunoscut în propriu-I ipostas, Care se naşte din El în chip negrăit şi este înaintea timpului, Făcătorul tuturor veacurilor, Care în vremurile din urmă, pentru mântuirea noastră, a luat chip de rob şi S-a făcut om şi a trăit împreună cu firea omenească 29 şi a fost răstignit şi a treia zi a înviat.

22. Căci voi trebuie să aveţi fixate în minte cu maximă acurateţe acestea, ca să nu fiţi pradă uşoară înşelăciunilor diavoleşti, ci, dacă adepţii lui Arie vor să vă pună piedici, să ştiţi cu exactitate că trebuie să vă protejaţi auzul de vorbele lor şi să le răspundeţi cu îndrăzneală, arătându-le că Fiul este asemenea 30 după fiinţă cu Tatăl. Căci El Însuşi este Cel Care a zis: „după cum Tatăl scoală morţii şi-i face vii, tot aşa şi Fiul îi face vii pe cei care vrea” (Ioan 5, 21); şi prin toate arată că are o putere egală cu Tatăl. Dacă din alt flanc Sabelie vrea să strice dogmele cele sănătoase, confundând ipostasurile, închide-ţi auzul şi faţă de acela, iubite, învăţându-l că una este fiinţa Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, trei însă ipostasurile. Căci nici Tatăl nu poate fi numit Fiu, nici Fiul Tată, nici Duhul Sfânt cu alt [nume] decât acesta, ci fiecare, rămânând în propriul ipostas, are o putere egală.

Către cei ce urmează a fi luminaţi ( II )

 11. Ai văzut bunătatea Stăpânului? Prin urmare, nu în zadar şi pe degeaba, când am început acest cuvânt, am numit cele ce se întâmplă [acum] nuntă duhovnicească. Căci şi în cazul nunţii sensibile, nu se poate în alt mod ca o tânără să se unească cu bărbatul, dacă nu uită de părinţi şi de doică şi nu-şi mută cu totul voia 13 ei spre mirele cu care urmează să se însoţească. De aceea şi fericitul Pavel, aplecându-se cu stăruinţă asupra acestui cuvânt, a numit faptul taină. Căci zice: „pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia lui şi vor fi cei doi un singur trup” (Efeseni 5, 31); şi după ce a primit în minte puterea acestui fapt 14 , uimindu-se, a strigat zicând: „taina aceasta mare este” (Efeseni 5, 32) 15 .

12. Şi, într-adevăr, este mare! Căci ce cuget omenesc poate să priceapă firea acestui lucru? Şi cum nu s-ar uimi cineva, dacă ia aminte la faptul că o copilă hrănită [până atunci] cu lapte şi crescută în iatac, care a avut parte de atâta grijă din partea părinţilor până a crescut, când vine ceasul nunţii, deodată, într-o singură clipită, uită şi de durerile mamei şi de orice altă grijă, uită de obiceiurile [familiei] şi de legătura dragostei, şi simplu spus [uită] de toate,

Către cei ce urmează a fi luminaţi ( I )

 

1. Clipa de faţă este a bucuriei şi veseliei duhovniceşti. Căci iată, ne stau înainte doritele zile ale nunţilor duhovniceşti. Fiindcă nu greşeşte cineva dacă numeşte „nuntă” ceea ce se întâmplă acum, şi nu numai nuntă, ci şi înrolare minunată şi preaslăvită. Şi să nu socotească cineva că sunt nepotrivite cele spuse, ci să-l audă pe fericitul Pavel, dascălul lumii, care, folosindu-se de aceste amândouă modele 1 , zice: „V-am logodit pe voi unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2); iar în altă parte, după ce descrie armele ca pentru nişte soldaţi ce se avântă la război, zice: „îmbrăcaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6, 11).

2. Astăzi se face bucurie în cer şi pe pământ. Căci dacă pentru un singur păcătos care se pocăieşte se face atâta desfătare, cu cât mai multă bucurie nu se face îngerilor şi arhanghelilor şi tuturor puterilor de sus şi tuturor celor de pe pământ, pentru atâta mulţime care, într-un suflet, dispreţuieşte cursele diavolului şi râvneşte să se înscrie în turma lui Hristos?

PROGRAMUL SFINTELOR SLUJBE

 DUMINICĂ

        Ora  08.30 – Utrenia
        Ora  09.45 – Sfânta Liturghie
        Ora  18.00 – Vecernia
 

VINERI

         Ora  08.30 – Sfânta Liturghie                                                                                        
 

SÂMBĂTA

         Ora  10.00 – Pomenirea morţilor(Parastase)     
         Ora  18.00 – Vecernia

 
PRAZNICE ÎMPĂRĂTEŞTI ŞI SĂRBĂTORI

 Seara din ajunul sărbătorii – Ora 18.00
– Vecernia / Acatistul Sărbătorii
        Ora  08.30 – Utrenia                                          
        Ora  09.45 – Sfânta Liturghie
        Ora  18.00 – Vecernia / Acatistul Sărbătorii

TAINA SFÂNTULUI MASLU

În prima și în a treia zi de vineri din lună
Ora  18.00                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           
Pentru săvârşirea celorlalte Sfinte Taine sau Ierurgii contactaţi preoții bisericii.

Ziua Domnului!

 

Iată ziua Domnului vine nevindecată de iuțime și de mânie, ca să facă lumea pustie și pre păcătoși să piarză dintr’însa (…) Și vor fi cei rămași cinstiți mai vârtos decât aurul cel nelămurit, și omul mai cinstit va fi decât piatra Sapfirului. /Isa. 13:9,12/

Mulți oameni nu simt existența văzduhului până ce nu începe să bată vântul. Alții nu se gândesc la lumină până ce nu se lasă întunericul.

Așa și mulți Creștini, nici nu au simțit că este Dumnezeu, până ce nu s’a ridicat viforul acestui război; nici nu s’au gândit la Dumnezeu în vremea în care asupra lor lumina pacea și zâmbea fericirea. Dar când s’a pornit viforul războiului și, împreună cu acesta, s’a lăsat întunericul tuturor răutăților, atunci și-au adus aminte de Dumnezeu; nu numai atât, ci nici la celelalte lucruri nu se puteau gândi afară de Dumnezeu.

Sfânta Scriptură este fără de greșeală.

 

În Sfânta Scriptură se află înscrise și aceste cuvinte ale Domnului, pline de mustrări pentru poporul Israilitean: Două și rele a făcut norodul Meu: M-au părăsit pre Mine, izvorul apei vieții, și și-au săpat luiși fântâni surpate, carile nu vor putea ținea apă. /Ier. 2:13/

Sfânta Scriptură este fără de greșeală. Ea este rânduiala Cosmosului, lăsată de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se lămurește rostul fiecărui om și fiecărui neam. Tot cuvântul dumnezeiesc din această sfântă Carte a Cărților este și descoperire a adevărului, și dreptar în viață. Toată civilizația modernă nu a izbutit să clintească nici măcar un cuvânt al Sfintei Scripturi. Toată știința Europeană nu e în stare să înlocuiască nici măcar o poruncă a Domnului.

Se vor scrie cărți peste cărți despre pricinile destrămării Iugoslaviei, dar nu vor putea arăta limpede cele ce în Sfânta Scriptură se spun într’o singură propoziție.

Sântem datori să aducem mulțumită lui Dumnezeu întotdeauna și pentru toate

 Ne-am adunat azi ca, împreună și în fața lumii, să aducem mulțumită deplină Celui ce pe toate le vede, pe toate le știe și tuturor după dreptate le judecă.

De ce spun împreună și în fața lumii? Pentru că se poate aduce mulțumire lui Dumnezeu și în singurătate și în ascuns. Fiecare Creștin în singurătate și în ascuns varsă din inima lui, precum fumul de tămâie, rugăciunea de mulțumire către Domnul său. Lucrând astfel, împlinim porunca lui Hristos care glăsuiește: Iar tu, când te rogi, intră în cămara ta, și încuind ușa ta, roagă-te Tatălui tău celui întru ascuns; și Tatăl tău cel ce vede întru ascuns va răsplăti ție la arătare. /Mat. 6:6/2 Așadar să ne rugăm și în taină, să ne rugăm și cu toți de față. Ne rugăm fiecare în parte, ne rugăm și toți împreună în Biserică. Astfel ne asemănăm cântăreților, ce cântă fiecare în casa lui, dar se arată și în fața lumii, pentru a cânta în cor; sau muzicanților ce cântă pentru sine în odăile lor, dar și în marile orchestre, pentru lume. Deci în cel ce se roagă în sine și pentru sine, dar nu vine la rugăciunea de obște și cu toți de față, într’acela se află sămânța mândriei și a iubirii de sine. Acela se poartă ca și cum nu ar fi citit cuvântul Mântuitorului: Unde sânt doi sau trei adunați întru numele Meu, acolo sânt și Eu în mijlocul lor. /Mat. 18:20/ Iar pe cel ce vine la Biserică doar pentru rugăciunea de obște și cu toți de față, și niciodată nu se roagă lui Dumnezeu singur și în taină, pe acela îl va judeca Dumnezeu ca pe unul ce caută să fie bineplăcut oamenilor și ca pe un fățarnic.

Am păcătuit și ne-am luat răsplata.

 Am păcătuit și ne-am luat răsplata.

L-am defăimat pe Domnul Dumnezeu, și ne-am primit pedeapsa.

Ne-am întinat de toată fărădelegea, și ne-am curățit prin sânge și lacrimi.

Am călcat în picioare tot ce-a fost sfânt pentru străbunii noștri, și din această pricină am fost la rându-ne călcați.

Am avut școală fără credință, politică fără cinste, oaste fără dragoste de țară, stat fără binecuvântarea lui Dumnezeu. De acolo ni s’a tras năruirea școlii, a politicii, a oștirii și a statului.

Douăzeci de ani ne-am străduit să nu fim noi înșine, de aceea străinii ne-au învăluit cu întunericul lor.

Douăzeci de ani ne-am batjocorit strămoșii pentru că se închinau Împărăției cerești și, de aceea, am pierdut și împărăția pământească cea leproasă. Cu ce măsură i-am măsurat pe Dumnezeu și pe străbuni, cu aceea am fost măsurați.

Pentru avva Antonie ( IV )

 

31. Odată avva antonie a primit scrisori de la împăratul constantie, ca să meargă la constantinopol; şi socotea ce să facă. Deci zice către avva Pavel, ucenicul său: Oare trebuie să merg? Şi îi zice lui: De vei merge, antonie te vei zice; iar de nu vei merge, avva antonie.

32. Zis-a avva antonie: eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe el. că dragostea scoate afară pe frică.

33. Acelaşi a zis: totdeauna înaintea ochilor să ai frica lui Dumnezeu.

Să-ţi aduci aminte de cel ce omoară şi face viu. Să urîţi lumea şi cele ce sînt într-însa. Să urîţi toată odihna trupească. Să vă lepădaţi de viaţa aceasta, ca să vieţuiţi lui Dumnezeu. aduceţi-vă aminte ce v-aţi făgăduit lui Dumnezeu: căci aceasta cere de la voi în ziua Judecăţii: Să flămînziţi, să însetaţi, să umblaţi goi, să privegheaţi, să vă tînguiţi, să plîngeţi, să suspinaţi cu inima voastră, să vă cercaţi de sînteţi vrednici de Dumnezeu, să defăimaţi trupul, ca să vă mîntuiţi sufletele voastre.

Pentru avva Antonie ( III )

 

21. Unui frate odată i s-a întîmplat ispită în chinovia lui avva Ilie, şi gonit fiind de acolo, s-a dus în munte la avva antonie; şi rămînînd fratele o vreme la dînsul, l-a trimis la chinovie, de unde a ieşit. iar ei văzîndu-l, iarăşi l-au gonit. iar el s-a întors la avva antonie, zicînd: n-au voit să mă primească, părinte. Deci l-a trimis bătrînul înapoi, zicînd: O corabie s-a spart în mijlocul noianului, şi a prăpădit povara, şi cu osteneală a scăpat la pămînt. iar voi cele scăpate la pămînt voiţi să le înecaţi. iar ei auzind că avva antonie l-a trimis, îndată l-au primit.

22. A zis avva antonie: Socotesc că are trupul mişcare firească amestecată împreună cu el; dar nu lucrează de nu va voi sufletul; ci numai însemnează în trup nepătimaşă mişcare. este încă şi altă mişcare dintru a hrăni şi a îngrăşa trupul cu mîncări şi cu băuturi; din care fierbinţeala sîngelui zădărăşte trupul spre lucrare. Pentru aceasta şi zice apostolul: nu vă îmbătaţi de vin, întru care este curvia. Şi iarăşi Domnul zicea în Evanghelie,

Lc. 22:34

poruncindu-le ucenicilor: Luaţi aminte ca să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mîncării şi cu beţia. este încă şi altă mişcare la cei ce se nevoiesc, care se face din vrăjmăşia şi zavistia dracilor. Pentru aceasta trebuie a şti că trei sînt mişcările trupeşti8: una firească, alta din neluarea-aminte a hranei, şi a treia de la draci.

Pentru avva Antonie ( II )

 11. Zis-a iarăşi: cel ce şade în pustie şi se linişteşte, de trei războaie este slobod: De auzire, de grăire şi de vedere; şi numai către unul are a lupta, către al curviei.7 (7 În alte manuscrise: al trîndăviei.)

12. Oarecare fraţi s-au dus la avva antonie ca să-i vestească lui nălucirile care le vedeau, şi să se înveţe de la dînsul de sînt adevărate, sau de la draci. Şi aveau ei un măgar, şi a murit pe cale. Deci după ce au venit la bătrînul, apucînd el mai-nainte, le-a zis lor: cum a murit măgarul pe cale? au zis lui: De unde ştii, avvo? iar el le-a zis lor: Dracii mi-au arătat. Şi ei au zis lui: noi pentru aceasta am venit să te întrebăm, că vedem năluciri, şi de multe ori se fac adevărate; nu cumva ne înşelăm? Şi i-a încredinţat pe ei bătrînul, din pilda măgarului, că de la draci sînt.

Pentru avva Antonie ( I )

 

1. Sfîntul avva antonie, şezînd odată în pustie, a venit în nepurtare de grijă şi în multă întunecare de gînduri, şi zicea către Dumnezeu: Doamne, voiesc să mă mîntuiesc, şi nu mă lasă gîndurile; ce voi face în scîrba mea? cum mă voi mîntui? Şi sculîndu-se puţin a ieşit afară şi a văzut pe oarecare ca pe sine, şezînd şi împletind o funie, apoi sculîndu-se de la lucru şi rugîndu-se, şi iarăşi şezînd şi împletind funia, apoi iarăşi sculîndu-se la rugăciune. iar acesta era Îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui antonie. Şi a auzit pe Înger zicînd: aşa fă, şi te mîntuieşti. iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală, şi aşa făcînd, se mîntuia.

2. Acelaşi avva antonie, căutînd la adîncul judecăţilor lui Dumnezeu,
a cerut, zicînd: Doamne, cum unii trăind puţin, mor, iar alţii prea-îmbătrînesc? Şi pentru ce unii sînt săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sînt săraci? Şi i-a venit lui glas zicînd: antonie, ia aminte de tine. că acestea sînt judecăţi ale lui Dumnezeu, şi nu-ţi este ţie de folos a le şti.

Lupta împotriva patimii slavei deşarte

 

CUVIOSUL NILSORSKI

Răspunsuri din scrierile Cuviosului Nil la întrebări care privesc lupta împotriva patimii slavei deşarte

Cum ne povăţuieşte Cuviosul Nil să ne ferim de duhul slavei deşarte?

El spune: „De multă luare-aminte avem nevoie împotriva acestui duh, fiindcă el se furişează în planurile şi în faptele noastre foarte pe ascuns, cu toată şiretenia, tăindu-ne calea spre sporirea adevărată şi străduindu-se să strâmbe şi să strice lucrarea noas¬tră în aşa fel încât ea să nu fie pentru Dumnezeu, ci din slavă deşartă şi din dorinţa de a plăcea oamenilor. De aceea, trebuie să ne cercetăm cu de-amănuntul pe noi înşine în toată vremea şi să cercetăm, de asemenea, îndeletnicirile noastre cele dinafară şi cele gândite, ca să vedem dacă le săvârşim pentru Dumnezeu sau pentru folosul sufletului. Se cuvine să fugim în tot chipul de laudele omeneşti şi, ţinând minte cele spuse de Sfântul David: Dumnezeu a risipit oasele celor care plac oamenilor (Ps.52, 7), să tăiem orice gând linguşitor, care ne insuflă să facem ceva pentru a plăcea oamenilor. Aşadar, să îndreptăm neabătut tot ce facem spre a plăcea lui Dumnezeu.

Lupta cu slava deşartă

 

SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL

Slava deşartă este irosire a ostenelilor, pierdere a sudorilor vărsate în nevoinţă, răpire a comorii sufletului. Furnică în aria vieţii, care, deşi e mică, este pururea gata să ne răpească ostenelile şi roadele nevoinţelor noastre.

Slava deşartă de toate se lipeşte: mă slăvesc în deşert când postesc, dar când dezleg postul ca să-mi ascund de oameni înfrânarea iarăşi mă slăvesc în deşert, socotindu-mă înţelept; sunt biruit de slava deşartă când mă îmbrac în haine bune, dar şi în haine proaste îmbrăcându-mă tot mă slăvesc în deşert; dacă încep să vorbesc, sunt biruit de slava deşartă, dar dacă tac, iarăşi sunt biruit de ea. Oricum ai arunca-o, cade întotdeauna cu ghimpii în sus.

Omul ce se slăveşte în deşert este închinător la idoli. El crede că îl cinsteşte pe Dumnezeu, însă de fapt nu face placul Lui, ci pe al oamenilor.

Despre lupta cu slava deşartă

 

SFÂNTUL EFREM SIRUL

Să înţelegi, creştine, ce-ţi zic: să nu avem pe dinafară evlavie, iar pe dinăuntru moleşire nepăsătoare, ca să nu ne asemănăm mormintelor văruite (v. Mt. 23, 27), fiindcă în orice loc este Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci! Amin!

Creştinul care se laudă cu tăria sa este cel mai mare dintre nebuni; ruşine şi ocară este pentru creştin să se laude cu puterea sa: Cel ce se laudă, în Domnul să se laude (I Cor. 1,31).

Vrei să dobândeşti nume bun? Cu blândeţe fă lucrurile tale (v. Sir. 3,17).

A fi necinstit şi a nu simţi aceasta nu e încă virtute: virtute e a simţi aceasta şi a răbda din evlavie, fiindcă scris este: Ocărât, leneşul nu se va ruşina (Pilde 20,4).

Iubirea de slavă este boală a sufletului, patimă vicleană.

Despre slava deşartă

CUVIOSUL NIL SINAITUL

1. Slava deşartă este patimă dobitocească (iraţională) şi cu uşurinţă se amestecă în orice lucrare a virtuţii.

2. Semnul scris pe apă se topeşte în ea şi se face nevăzut: la fel se întâmplă şi cu osteneala virtuţii în sufletul ce se slăveşte în deşert.

3. Albă este mâna ţinută în sân: şi lucrul făcut în taină străluceşte mai mult decât lumina.

4. Iedera se înfăşoară în jurul copacului, şi când ajunge la vârf usucă rădăcina, iar slava deşartă se altoieşte pe virtuţi şi nu se desprinde de ele până când nu le răpeşte toată însemnătatea.

5. Ciorchinele de struguri care se lasă până la pământ şi se lipeşte de el putrezeşte cu uşurinţă: şi virtutea lipită de slava deşartă piere.

6. Cel ce se slăveşte în deşert este lucrător fără plată: poartă osteneala, dar plata n-o primeşte.

7. Sacul găurit nu ţine ceea ce se pune în el: şi slava deşartă face să se piardă plata virtuţilor.

8. Înfrânarea celui ce se slăveşte în deşert este ca fumul din cuptor: amândouă se destramă în văzduh.

Lupta cu duhul slavei deşarte

 

SFÂNTUL IOAN CASIAN ROMANUL

„Cea de-a şaptea luptă pe care o avem de dus este cea cu duhul slavei deşarte, care îmbracă multe chipuri, este schimbător şi subţire, aşa încât până şi omul cu cei mai ageri ochi sufleteşti abia poate să o zărească şi s-o priceapă, şi cu atât mai mult să se ferească de ea. Celelalte patimi sunt simple şi au un singur chip, pe când aceasta are multe părţi şi multe chipuri, îl luptă pe ostaşul lui Hristos din toate părţile, şi când încă se lup¬tă, şi când pare deja biruitor, pentru că ea se străduie să-l rănească şi prin haine, şi prin înfăţişare, şi prin mers, şi prin glas, şi prin trudă, şi prin privegheri, şi prin postiri, şi prin rugăciune, şi prin însingurare, şi prin citire, şi prin cunoştinţe, şi prin tăcere, şi prin supunere, şi prin smerenie, şi prin semnătatea sufletului. şi, ca o stâncă primejdioasă ascunsă sub apă, acoperită de talazuri, de care corăbierii nu se tem pentru că n-o văd, pricinuieşte pe neaşteptate naufragiu celor care plutesc cu vânt prielnic.

Capătul drumului

 

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Dacă aruncăm o privire panoramică asupra istoriei universale, vom observa că, încă de la început, omenirea a fost atrasă mai puţin de dimensiunea pozitivă a existenţei şi mai mult de cea negativă.

Primii oameni, Adam şi Eva, au avut de ales între binecuvântare şi blestem; l-au preferat pe ultimul.

Această preferinţă s-a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scenă, cât şi la spectatori.

În vremea noastră, programele de televiziune se întocmesc în funcţie de preferinţele spectatorilor. Micile ecrane oferă din abundenţă lupte sângeroase, scene de cruzime, bătăi, violuri, crime, dezastre naturale sau provocate. Uneori, astfel de emisiuni au efecte sociale; într-o pivniţă, un copil şi-a ucis prietenul izbindu-i capul de perete; întrebat de ce a făcut-o, a răspuns că aşa a văzut el la televizor... Până şi programele presupuse a fi instructive, cum sunt cele referitoare la viaţa animalelor sălbatice, cad în acelaşi păcat; scenele de tandreţe maternă sunt rarităţi, în timp ce ni se oferă scene cu fiare care se sfâşie între ele.

Învierea a început în iad

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Se îngâna ziua cu noaptea când Maria Magdalena, probabil cu puţin înaintea celorlalte sfinte femei, a găsit piatra răsturnată de pe mormântul Domnului. Înspăimântată, mironosiţa aleargă în cetate şi le spune ucenicilor ce a văzut. Petru şi Ioan se reped într-un suflet către grădină, urmaţi îndeaproape de aceeaşi Marie. Mai sprinten, Ioan ajunge întâiul, dar, tânăr fiind, nu îndrăzneşte să intre în mormântul din peretele de piatră decât însoţit de Petru care, mai vârstnic, îl ajunge gâfâind. Cutremurătorul adevăr le stă în faţă: Domnul nu este acolo! În cugetul lor foarte omenesc, aceasta înseamnă că trupul Învăţătorului a fost sustras de necunoscuţi, pentru pricini de neînţeles. Cu această tulburare se întorc în cetate.

Icoana e scrierea lui Dumnezeu

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Sărbătoarea de astăzi e trecută în calendar sub numele de „Duminica Ortodoxiei” şi a fost aşezată în ziua de 11 martie 843, adică acum 1. 154 de ani, când în Biserica Răsăritului a fost reaşezată închinarea la sfintele icoane. Cuvântul „ortodoxie” înseamnă „dreaptă mărire”, „dreaptă credinţă”, „dreaptă închinare” lui Dumnezeu. De ce „dreaptă”? Pentru că poate fi şi una strâmbă. E bine să ştiţi că oamenii, în general, se împart în credincioşi şi necredincioşi. Lăsându-i la o parte pe necredincioşi, cei credincioşi se împart, la rândul lor, în două categorii: binecredincioşi şi răucredincioşi. Binecredincioşii sau ortodocşii sunt aceia care păstrează, fără nici o ştirbire sau adăugire, credinţa cea dreaptă, aşa cum le-a fost ea lăsată de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cum li s-a transmis de-a lungul secolelor prin Sfinţii Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi; sunt aceia care se împărtăşesc de harul Sfântului Duh prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii şi a căror închinare este expresia dreptei lor credinţe. Răucredincioşii sunt aceia care, deşi se pretind şi se mărturisesc creştini, au strâmbat adevărurile de credinţă şi practică o falsă închinare, pe potriva rătăcirii lor.

Biserica din icoane

 Iubiţii mei fii sufleteşti,

Această primă Duminică din Postul Mare se numeşte „a Ortodoxiei” sau „a Dreptei Credinţe”. „Ortodox” înseamnă „dreptmăritor”, adică închinătorul care-L preamăreşte pe Dumnezeu şi I se roagă potrivit dreptei credinţe pe care Domnul nostru Iisus Hristos ne-a lăsat-o prin Sfinţii Săi Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi ai Bisericii. „Ortodox” este un cuvânt grecesc, venit de la Bizanţ, după cum tot grecesc este şi cuvântul „catolic”, care înseamnă „general”, „universal”, „obştesc”, „sobornicesc”, adică rânduiala care ţine comunităţile creştine laolaltă într-o singură, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.

Biruinţa frumuseţii lui Dumnezeu

   

Iubiţii noştri fii sufleteşti,

Potrivit Sfintei Tradiţii, icoanele fac parte din învăţătura şi practica Bisericii Creştine, iar, potrivit documentelor, ele se aflau pe pereţii catacombelor în secolul I şi în următoarele două, când creştinii, persecutaţi de stăpânirea lumească păgână şi neputând să se roage la lumina zilei, o făceau în adăposturi subterane.

Odată cu Edictul din anul 313, când împăratul Constantin cel Mare – devenit apoi sfânt împreună cu maica sa, Elena – le-a dat creştinilor libertatea de a-şi manifesta credinţa şi cultul, aceştia au ridicat sute şi mii de biserici, pe care le-au împodobit cu picturi murale, dintre care unele se păstrează până astăzi. Aşa s-a dezvoltat arta iconografică bizantină, a Bisericii Răsăritului, care a cunoscut un nou avânt în secolul al VI-lea, sub împăratul Justinian, şi a continuat să înflorească încă două sute de ani, dăruindu-le închinătorilor adevărate monumente de frumuseţe sacră.

Credinţa mută munţii din loc

 

Şi Maria Larenzaki are credinţă adâncă. Fata, care a apărut în mass-media din două motive, este exemplul viu a ce poate izbuti un om atunci când crede. Maria crede în Dumnezeu şi în puterile ei. De aceea, ţintuită în cărucior din august 1991, a născut... cinci copii. Accidentul tragic din bulevardul Singrou, unde un conducător inconştient, care alerga ca nebunul, a intrat în maşina ei şi a lăsat-o cu membrele paralizate, a fost un motiv pentru care a apărut la ştiri. Celălalt este înălţimea ei: 2,02 metri. Cea mai înaltă baschetbalistă grecoaică, care, pe vremea când juca, era a treia cea mai înaltă din Europa.

Cei cinci copii pe care i-a dobândit (gemenele de 12 ani Metaxia şi Rafaela, Teodor de 10 ani, Danai de 5 ani şi Evelina de 3 ani) sunt, după cum spune, minunile ei. „E o minune că am făcut copii. Sunt ca o prelungire a sinelui meu în starea cea mai bună. Nu aştept altă minune, cum ar fi să pot merge, deşi în viaţă zilnic se întâmplă mici minuni. Noi suntem orbiţi şi nu le vedem".

Nevoitorul cel curajos care a făcut din boala lui carte

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Petru Papadopoulos 1977-2005

Petru Papadopoulos s-a născut la Giannena în anul 1977. Primele simptome ale distrofiei musculare Duchenne (instabilitate, slăbiciune în mers), le-a prezentat la vârsta de şase ani. De aceeaşi boală a suferit şi fratele lui mai mare care a murit la vârsta de optsprezece ani.

Petru a mers doar la grădiniţă iar apoi, din cauza dificultăţilor de mişcare, n-a mai continuat şcoala. A învăţat să citească singur, la vârsta de 13 ani, având nişte cărţi pictate şi cel mai impresionant a fost că a învăţat să citească într-o singură lună. După cum scrie: „Voiam să studiez ca să mă fac astronom, căci îmi plăcea foarte mult să cercetez universul. Mă simţeam ca şi când aş fi fost foarte aproape de viaţa pe care a creat-o Dumnezeu". în ciuda greutăţilor reuşea să scrie pe computer într-un mod minunat, fiindcă nu putea să apese tastele. Folosea doar mouse-ul computerului, printr-un program trimis de Facultate. Era ţintuit la pat, conectat la aparatul de oxigen. Mama sa îi dădea mouse-ul în mână, iar el, aflându-se într-o poziţie dificilă, a reuşit să scrie o carte despre viaţa lui, cu titlul „Durerea care devine putere", care a fost publicată când avea vârsta de 25 de ani. În paginile acestei cărţi sunt descrise cu sinceritate şi în chip mărturisitor primele reacţii pe care le-a avut când a aflat despre această boală ereditară, la moartea fratelui său, hotărârea lui de a lupta şi de a depăşi greutăţile cu optimism şi zâmbet pe buze. Se bucura de orice lucru mic: o plimbare la ţară, culorile cerului în apus, aerul care adia blând în apropierea unei biserici, culoarea verde închis a unui lac artificial.

„Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu".

Stavros Kalkandis 1923-1996

(Bolnav de tetraplegie)

Scurtă biografie

Stavros Kalkandis s-a născut la Neapole în anul 1923. Tatăl lui, Giorgios, a fost doctor şi a murit devreme, în 1930, iar mama lui, Polihronia, a preluat îngrijirea celor doi copii ai ei. După ce a terminat şcoala din Neapole, s-a dus voluntar la Aviaţie, iar după aceea a studiat la Şcoala de Subofiţeri de Aviaţie. în primele luni ale celui de-al doilea război mondial, în anul 1941, într-o misiune de război, Stavros Kalkandis a fost lovit în partea dorsală, ceea ce a dus la hemoragie interioară pe coloana vertebrală. Această rană a fost începutul suferinţei cronice care a urmat. A fost internat la spitalul Aviaţiei şi treptat sănătatea i s-a îmbunătăţit.

În timpul ocupaţiei germane a Greciei s-a dus să-şi ofere serviciile în Orientul Mijlociu. Acolo s-a întâmplat să fie iarăşi lovit, de data aceasta grav, în coloana vertebrală.

în 1947 serviciile Aviaţiei l-au trimis în America, pentru a-şi recăpăta sănătatea.

în anul 1951 Stavros Kalkandis s-a întors în Grecia paralizat... în 1957 a mers din nou la New York, şi s-a întors în Grecia cu tetraplegie.( Paralizie a celor patru membre din cauza leziunii măduvei spinării.)

Minunata moştenire duhovnicească a credincioasei Dimitra

 

Mărturisesc că în timpul celor treizeci de ani ai bolii mele am trăit în felul acesta:

Dumnezeul meu şi crucea mea sunt acelaşi lucru: unul mai dulce decât altul. De aceea n-am cerut niciodată să-mi ia crucea. N-am încercat gustul amărăciunii durerii. Nu mi-a creat probleme şi supărări şi niciodată nu m-am simţit doar bolnavă.

N-am umblat plângându-mi de milă, asta nu mi-a plăcut deloc. Am vrut să umblu veselă, ca la o petrecere, să umblu alergând în nemişcarea mea.

Nu L-am simţit niciodată pe Dumnezeu departe de mine. El mi-a fost Tată preadulce şi pedagog al meu. Niciodată n-am umblat singură pe drumul meu greu şi îndurerat, m-am aflat mereu pe umerii Săi, pe genunchii Săi, în braţele Sale părinteşti. Aşa am simţit.

Niciodată nu l-am privit pe doctor sau spitalul cu ochi duşmănoşi. Niciodată nu m-am împotrivit la tot ceea ce mi s-a cerut, medicamente şi examinări, chiar dacă asta m-a costat.

Cu mulţumire am îmbrăţişat şi am sărutat aparatele dureroase pe care medicina le-a folosit adeseori cu mine.

De ce există durere şi încercări în viaţă?

 

Un răspuns la întrebarea „de ce există durere" sau „de ce mi se întâmplă mie", nu e posibil să-l dăm cu raţiunea. Trebuie să intrăm în spaţiul credinţei ortodoxe, care este revelaţie dumnezeiască şi descoperire a tainei credinţei. De aceea credinţa noastră leagă viaţa şi moartea de durere, după exemplul lui Iisus, care a suferit dureri mai mari decât oricine înainte de moartea Sa, şi nu doar dureri trupeşti, ci şi sufleteşti.

Sensul durerii este atribuit de credinţa noastră înţelepciunii lui Dumnezeu... Doar Domnul cunoaşte motivul pentru care foloseşte durerea din iubire, şi doar ca mijloc de mântuire. Dumnezeu ne cercetează prin durere pentru folosul nostru veşnic, dorind să ne mântuiască. Iisus Hristos a sfinţit durerea prin învăţătura Lui, prin lacrimile Sale, prin pătimirea Lui omenească, prin acceptarea suferinţei, prin răstignirea Lui pe Cruce. A sfinţit-o prin cinstitul Său sânge şi prin moartea Sa.

Când vorbeşti despre Dumnezeu

 

Vin oameni şi mi se plâng că le vorbesc copiilor lor, rudelor şi prietenilor lor despre Dumnezeu, aşa cum vorbesc şi eu, dar nu îi ascultă.

Odată, a venit o doamnă şi mi s-a plâns pentru acelaşi motiv. Şi i-am răspuns:

— Draga mea, ca să te asculte, trebuie mai întâi să crezi şi să te încrezi în Hristos. şi numai după aceea să vorbeşti despre Acela. Tu urmezi cele pe care le-a spus Hristos? Îl iubeşti? Te-ai dă-ruit trup şi suflet Aceluia? Ca să vorbeşti despre Hristos, trebuie să te nevoieşti, să arunci patimile şi păcatele tale. Faci aceasta?

— Nu, fiindcă sunt om şi mă mânii şi mă enervez şi mă cert. Ei, am clevetit şi eu când m-au clevetit pe nedrept. Este omenesc aceasta, măicuţă, eu nu sunt Dumnezeu. El ar putea să îndure totul, eu nu pot. Uite, săptămâna trecută soacra mea mi-a făcut observaţie că în mâncare am pus mai puţin untdelemn. Trebuia să mi-o spună în faţa soţului meu? Mai bine îmi spunea în taină. Iar eu m-am mâniat şi am alungat-o, dar fără să ştie soţul meu. Să înveţe altădată să nu mai vorbească.

Sprijinul nostru este Dumnezeu

 

Astăzi este greu să fii creştin. Astăzi, când patria noastră s-a umplut de străini, te temi să mărturiseşti că eşti creştin, te temi să-ţi faci cruce, ca să nu se simtă deranjaţi străinii care NE-AU inundat ţara.

Conducătorii ţării noastre ne-au scos icoanele din şcoli, care împodobeau pereţii şi ne aminteau zilnic de existenţa lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, dar şi de minunile Maicii Domnului în războaiele din 1821 şi 1940. Eroii noştri, Kolokotronis, Karaiskakis, Makriiannis şi toţi conducătorii militari, se împărtăşeau şi după aceea erau siguri că vor birui pe vrăjmaş. Nu de puţine ori o vedeau pe Maica Domnului fiind de partea lor. Până şi turcii o vedeau, la fel cum îl vedeau şi pe Sfântul Gheorghie pe calul său.

Dumnezeu nu ne-a creat ca să facem război, ci ca să trăim în pace, precum fraţii. însă oamenii fără minte voiau stăpâniri şi întâietăţi, de aceea au şi împărţit pământul după cum au vrut. Şi astfel, s-au creat ţările, în vreme ce aceia care erau mai puternici au vrut să-şi impună religia, ca să slujească intereselor lor.

Plângerea lui Hristos

Mă numiţi Domn, Dar nu Mă ascultaţi; Lumină, dar nu Mă vedeţi; Cale, dar nu Mă urmaţi;

Viaţă, dar nu Mă doriţi; înţelepciune, dar nu-Mi cereţi sfatul; Adevăr, dar nu Mă credeţi;

Atotputernic, dar nu Mă cinstiţi;

Drept, dar nu aveţi încredere în Mine; Părinte, dar nu deveniţi fiii Mei;

Mântuitor, dar nu vreţi mântuirea voastră.

Oare, în zadar Se plânge?

Monahia Porfiria
Ascultă-mă!
Traducere din greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu Schitul Lacu — Sfântul Munte Athos
EDITURA EVANGHELISMOS, Bucureşti 2017